Curs criminalistica adriana tudorache-format ifr

Adriana TUDORACHE
CRIMINALISTICA
manual pentru forma de învăţământ I.F.R.

______________________________________________________Adriana TUDORACHE
GALAŢI 2010
-- CC UU PP RR II NN SS --
Capitolul I CRIMINALISTICA - ABORDARE GENERALĂ
1. Aspecte introductive
1.1. Obiectul şi metodele criminalisticii
1.2. Sistemul criminalisticii
1.3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe
1.4. Evoluţia criminalisticii
2. Identificarea criminalistică
2.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice
2.2. Clasificarea obiectelor identificării
2.3. Principiile identificării în criminalistică
2.4. Etapele identificării criminalistice
2.5. Metodica identificării criminalistice
2.6. Formularea concluziilor
Capitolul II TEHNICA CRIMINALISTICĂ
1. Fotografia judiciară
1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare
1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică
1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor
1.2.3. Sursele de lumină utilizate în fotografie
1.2.4. Materialele fotosensibile
1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color
1.4. Clasificarea fotografiei judiciare
1.5. Fotografia de examinare
1.6. Filmul şi videofonograma
2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile. Tehnici şi aparate folosite
2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice
2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile
2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică
2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie
2.5. Instrumente optice de mărit
2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete infraroşii şi Roentgen 35
3. Cercetarea criminalistică a urmelor
3.1. Definirea şi clasificarea urmelor
3.2. Urmele omului
3.3. Urmele obiectelor
3.4. Urmele materiale
3.5. Urmele de incendii şi explozii
3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navale
3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor
categorii de urme
2

3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologică şi dactiloscopică
4. Balistica judiciară
4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestora
4.2. Urmele de împuşcare
4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc
4.4. Expertiza balistico-judiciară
5. Examenul tehnic al documentelor
5.1. Noţiuni generale
5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva
5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor
5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri
5.5. Examinarea textelor dactilografiate
5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână
5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mână
5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale scrisului
5.6.3. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţii
6. Identificarea persoanei după semnalmente (Portretul vorbit)
6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)
6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente
6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării cadavrelor
6.5. Metode de identificarea cadavrelor
7. Înregistrarea penală. Cartoteci şi colecţii tehnico-criminalistice
7.2. Evidenţa nominală a infractorilor
7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi monodactilară a infractorilor
7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărute
8. Capcane criminalistice
8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de organizare
8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice
8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penală
Capitolul III TACTICA CRIMINALISTICĂ
1. Tactica cercetării la faţa locului
1.1. Noţiunea sarcinilor şi trăsăturile caracteristice cercetării la faţa locului
1.2. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului
1.3. Modul de executare a cercetării la faţa locului
1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului
2. Tactica audierii
2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic al audierii
2.2. Audierea martorului
2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)
3

2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în anchetă
2.5. Ascultarea victimei
3. Metodica cercetării infracţiunii de omor
3.2. Probleme care se lămuresc în cursul cercetării
3.3. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor
4. Modificarea cercetării infracţiunii de furt
4.2. Problemele care pot fi lămurite la cercetarea furtului
4.3. Activităţile care se întreprind pentru identificarea făptuitorilor şi dovedirea
vinovăţiei
Bibliografie
4

CCAAPPIITTOOLLUULL II
CCRRIIMMIINNAALLIISSTTIICCAA –– AABBOORRDDAARREE GGEENNEERRAALLĂĂ
1. Aspecte introductive
1.1. Obiectul şi metodele criminalisticii
1.2. Sistemul criminalisticii
1.3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe
2. Identificarea criminalistică
2.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice
2.2. Clasificarea obiectelor identificării
2.3. Principiile identificării în criminalistică
2.4. Etapele identificării criminalistice
OBIECTIVE
§ 11.. NNOOŢŢIIUUNNII IINNTTRROODDUUCCTTIIVVEE
11..11.. AAssppeeccttee ggeenneerraallee pprriivviinndd iissttoorriiccuull,, oobbiieeccttuull şşii mmeettooddeellee ccrriimmiinnaalliissttiicciiii
Pentru prima dată termenul de CRIMINALISTICĂ a fost folosit în anul 1893, de
HANS GROSS, judecător de instrucţie austriac, în lucrarea sa „Îndreptarul judecătorului de
instrucţie în sistemul criminalisticii”, apărută în anul menţionat, la München.
Autorul lasă să se înţeleagă prin acest termen experienţa acumulată în timp de către
Poliţie, în munca de descoperire şi identificare a infractorilor. De fapt, în acea perioadă
criminalisticii i se mai atribuia şi denumirea de „Poliţie Tehnică” sau „Poliţie Ştiinţifică”, ca
o recunoaştere a faptului că mijloacele şi procedeele criminalistice erau folosite în principal
de către organele de POLIŢIE.
5
Studierea acestui capitol vă permite:
· Înţelegerea noţiunii de criminalistică şi a sistemului
criminalisticii;
· Cunoaşterea obiectului de studiu şi a metodelor criminalisticii
· Cunoaşterea definiţiei şi obiectului identificării criminalistice
· Cunoaşterea principiilor şi etapelor indetificării în
criminalistică

Preocupări pentru realizarea unor metode de descoperire a infracţiunilor şi demascare a
infractorilor găsim şi anterior acestei date. Ele aveau caracterul unor practici izolate. Treptat
acestea s-au conturat ca metode independente de cercetare.
Încă din vremea Romei antice şi apoi în Imperiul Roman de Răsărit au apărut
reglementări cunoscute în controlul înscrisurilor presupuse a fi falsificate (lex Cornelia de
falsis şi respectiv, în timpul lui Justinian, Novelele 49 şi 73).
Criminalistica fiind o ştiinţă relativ tânără, cu privire la caracterul său s-au emis diferite
păreri de-a lungul anilor, păreri care sunt tributare profesiilor celor care au participat la
crearea şi dezvoltarea ei.
Astfel, numeroase probleme de criminalistică şi-au găsit rezolvarea în a doua jumătate a
secolului XIX şi începutul secolului XX, în cadrul medicinei legale, în rapoartele de expertiză
medico-legale întâlnindu-se, alături de aspecte de medicină judiciară, şi aspecte de
dactiloscopie, balistică, traseologie şi chiar aspecte de identificare a persoanei după scris.
Această ştiinţă se detaşează de cele juridice şi de cele ale naturii, constituindu-se
totodată ca o ştiinţă de legătură între ele.
Ea foloseşte mijloace de studiu împrumutate de la ştiinţele naturii, de la ştiinţele exacte
(matematica, fizica şi chimia), dar în acelaşi timp îşi creează metode proprii de investigare,
precum şi procedee tactice pentru descoperirea infracţiunilor şi dovedirea vinovăţiei
infractorilor.
În acest sens, definim CRIMINALISTICA drept ştiinţa care elaborează şi foloseşte
mijloace şi metode ştiinţifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi
interpretarea probelor judiciare, efectuarea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în
scopul identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în
procesul judiciar.
Metode specifice criminalisticii
Ca ştiinţă independentă, cu obiect de studiu bine definit, criminalistica are metode
proprii de cercetare. Acestea sunt:
a. descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă;
b. examenele comparative;
c. realizarea experimentelor;
d. organizarea cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul
identificărilor;
e. elaborarea versiunilor şi ipotezelor.
La baza metodelor elaborate de criminalistică stă metoda materialist dialectică. Pe baza
acestei metode generale, criminalistica a elaborat metodele ei proprii de cercetare, legate de
specificul acestei ştiinţe1.
Elaborarea metodelor criminalistice presupune cunoaşterea procesului de formare a
urmelor infracţiunii, în marea complexitate şi în infinita variabilitate a acestora, cunoaşterea
temeinică a experienţei organelor de urmărire penală şi a celor mai noi metode folosite de
ştiinţele naturii, ca: fizica, chimia, biologia, psihologia etc.
Pentru elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice se ţine seama de natura extrem de
variată a urmelor infracţiunii, de procesul lor de formare, de experienţa acumulată în
cercetarea acestor urme şi de metodele şi mijloacele ce pot fi adoptate din ştiinţele naturii sau
de diferitele ramuri tehnice ale acestora. Aceste metode îşi vor găsi aplicarea în cercetarea
urmelor de mâini, de picioare, a mijloacelor de transport, a urmelor de spargere, a urmelor
lăsate de armele de foc, a incendiilor, a urmelor formate din resturi de materie, la identificarea
persoanelor şi a cadavrelor după semnalmente, la identificarea grafică, la cercetarea locului
faptei, în percheziţii etc.
1 A se vedea, Camil Suciu, „Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 6.
6

Metodele tehnico-ştiinţifice vor fi necesare la tot pasul atât în munca de teren a
criminalistului, cât mai ales în cercetările de laborator şi în expertiza criminalistică.
Elaborarea metodelor tactice prezintă, de asemenea, o deosebită importanţă pentru
organele de urmărire penală, asigurând buna organizare a diferitelor activităţi de cercetare,
ordinea şi succesiunea acestora după un anumit plan bine stabilit. În elaborarea metodelor
tactice de cercetare criminalistică se porneşte de la materialul strâns de activitatea de
cercetare, de la aşa-numita „experienţă generalizată” a organelor de urmărire penală,
referitoare la procesul de formare a urmelor, de comportare a martorilor, a infractorilor şi a
celor percheziţionaţi, de aprecierea valorii fiecărei urme şi a raporturilor ei cauzale în
ansamblul unităţii cazurilor cercetate etc.
Atât elaborarea ştiinţifică a acestor metode, cât şi aplicarea lor de către practicieni cere
multă experienţă, căci greşita formulare sau aplicare a metodelor tactice aduce după sine,
adeseori, ineficienţa aplicării metodelor tehnico-ştiinţifice2.
Metodele tactice trebuie riguros elaborate pentru cercetarea locului faptei, pentru
efectuarea percheziţiei, aplicarea lor să se desfăşoare după un plan dinainte stabilit, care, în
acelaşi timp, să fie dinamic şi suplu, pentru a se putea adapta situaţiilor neprevăzute.
Ascultarea martorilor, a învinuiţilor şi a inculpaţilor cere, de asemenea, cunoştinţe
aprofundate de metode tactice, pentru a şti fiecărei persoane când şi cum să i se pună o
anumită întrebare; întrebările acestea trebuie formulate astfel încât ai multe să conveargă spre
lămurirea aceleiaşi probleme, ca ele să fie astfel planificate încât răspunsurile eventuale la o
întrebare să fie presupuse în întrebarea următoare etc.
Tot în cadrul metodelor tactice sunt cuprinse şi metodele de cercetare a anumitor
categorii de infracţiuni, în care succesiunea diferitelor activităţi de cercetare constituie punctul
principal.
O altă sarcină cuprinsă în obiectul criminalisticii şi care este strâns legată de elaborarea
metodelor de cercetare este stabilirea mijloacelor tehnice necesare aplicării acestor metode.
În criminalistică, prin noţiunea de mijloace tehnice înţelegem „totalitatea utilajelor şi
a materialelor necesare activităţii de cercetare, atât în cadrul muncii de teren cât şi în
laboratoarele de criminalistică”3. Aceste mijloace sunt extrem de variate, mergând de la
lopata şi târnăcopul necesare dezgropării unor obiecte ascunse, până la cele mai complicate
instalaţii de cercetare cu care sunt înzestrate laboratoarele de criminalistică.
Cu toată marea lor variabilitate, aceste mijloace pot fi grupate convenţional, în două
mari categorii: utilaje şi materiale necesare activităţii de cercetare la locul faptei, folosite
direct de organele de urmărire penală şi utilaje şi materiale de laborator, folosite numai de
către specialişti. Această împărţire nu este, însă, atât de categorică, unele din mijloacele
respective găsindu-şi întrebuinţarea în fiecare dintre ele două activităţi menţionate.
Mijloacele tehnice sunt grupate, în general, în trusa de anchetă sau de cercetare penală
cu care este dotat fiecare organ de urmărire penală în cercetarea locului faptei. Această trusă
cuprinde patru compartimente conţinând strictul necesar în cercetarea locului faptei, şi anume:
un compartiment fotografic, unul traseologic, al treilea cu rechizite pentru desen şi ultimul cu
o serie de instrumente ajutătoare pentru pătrunderea într-un loc închis sau pentru forţarea
anumitor obiecte4.
Trusa de cercetare penală a fost completată cu o serie de utilaje destinate cercetării
locului faptei, sondele cu termometru, căutătorul de metale, sonda electromagnetică,
căutătorul de cadavre, lămpi ultraviolete portabile, aparate Röentgen portabile, microscoape şi
spectroscoape de buzunar, aparate radio de emisie-recepţie etc. până la laboratoare mobile
construite pe un autocamion sau elicopter.
Din a doua categorie a mijloacelor tehnice fac parte laboratoarele de criminalistică, pe
2 Camil Suciu, op. cit., p. 7.
3 Camil Suciu, op. cit., p. 8.
4 A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 9.
7

lângă care există şi unele cabinete de criminalistică.
Organul de urmărire penală va stabili care dintre urmele descoperite la locul faptei pot fi
examinate cu mijloacele de care dispune şi care dintre ele necesită o examinare mai
complicată de laborator.
Metode împrumutate de criminalistică
- din chimie
a. spectroscopia
b. electroforeza
c. cromatografia
- din fizică
a. holografia
b. fonoscopia
- din medicină
a. anatomia comparată
b. histopatologia
- din matematică
a. calculul probabilităţilor
b. teoria mulţimilor vagi
c. programarea lineară
1.2. Apariţia ştiinţei criminalistice îînn RRoommâânniiaa
Începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Necesitatea rezolvării
unor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului şi a instrumentului vulnerant a
determinant elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu.
Înfiinţarea la 20 decembrie 1893 a Institutului de medicină-legală din Bucureşti de către
prof. Mina Minovici a constituit o veritabilă premieră mondială, care a stârnit admiraţia şi
chiar invidia unor somităţi ale vremii, cum ar fi P. Brouardel şi B. Balthazard din Paris, S.
Ottolenghi din Roma, F. Strassmann din Berlin, F. Djan din Ankara etc.5
Pe bună dreptate ca întemeietori ai criminalisticii româneşti pot fi consideraţi cei trei
fraţi Minovici.
Printre primii aderenţi la sistemul de identificare a lui A. Bertillon, bazat pe măsurători
antropometrice, se numără şi Mina Minovici, care la 15 martie 1892 a înfiinţat serviciul
antropometric ce a funcţionat ca unitate a ministerului justiţiei. Servicii similare au existat în
Franţa în 1879, în Anglia în 1891, în Germania şi Argentina în 1893, în Olanda din 1894, în
Austria şi Bulgaria din 1895. Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea
datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la
conformaţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului şi sprâncenelor,
culoarea feţei şi semnele particulare.
„Tratatul complet de medicină legală” (1929-1930) va sintetiza întreaga activitate a
profesorului Mina Minovici. Acest material rămâne şi astăzi de referinţă în domeniu.
Andrei Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie din 1892 şi până în 1914, va
introduce dactiloscopia ca metodă de bază în identificare.
Valentin Sava6 va impune ca fiecare arest preventiv sau penitenciar să completeze
arhiva cu fişele tuturor deţinuţilor.
În 1934 ia naştere „Societatea română de grafologie”, având două secţii: psihologie
grafică care, după moartea lui Ştefan Minovici, a fost condusă de C. I. Parhon. Între 1946 şi
5 Camil Suciu, „Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România, Şcoala românească de criminalistică”,
Serviciul cultural, presă şi editorial, 1975, p. 29.
6 Din 1914 şeful Serviciului de identificare, transformat de acesta în 1925 în serviciu central.
8

1957 în cadrul Institutului medico-legal a funcţionat „Corpul experţilor grafici” al cărui
preşedinte a fost Aurel Boia7.
În 1943 se înfiinţează Serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de criminalistică al
Prefecturii Capitalei, la care se organizează un cazier monodactilar şi palmar şi un cazier
decadactilar al infractorilor din Bucureşti, arhiva judiciară şi cartotecile modus-operandi,
precum şi atelierele fotografice şi de confecţionare a mulajelor. După 1944 serviciul ia o mare
amploare, când se realizează nu numai descoperirea infractorilor cu ajutorul fişelor
dactiloscopice, dar şi identificarea urmelor după proiectilele şi tuburile de cartuş ridicate de la
locul săvârşirii unei crime8.
Pentru probleme de criminalistică cu profil medico-legal funcţionează Laboratorul de
biocriminalistică al Institutului medico-legal „Prof. Dr. Mina Minovici”, care se ocupă cu
traseologie lezională, balistică şi dactiloscopie, ultima aplicată la identificarea cadavrelor şi
persoanelor.
11..33.. SSiisstteemmuull ccrriimmiinnaalliissttiicciiii
Întrucât criminalistica este ştiinţa modului în care se descoperă infracţiunile, se demască
infractorii şi se stabilesc măsuri de prevenire a crimelor, ea îşi structurează obiectul de studiu
pe trei domenii:
A. Tehnica criminalistică
Cuprinde totalitatea mijloacelor tehnice şi a metodelor ştiinţifice pentru descoperirea,
fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă,
efectuarea expertizelor şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice.
Din aceasta fac parte:
- fotografia judiciară
- filmul judiciar
- traseologia judiciară
- balistica judiciară
- dactiloscopia
- grafica etc.
B. Tactica criminalistică
Reprezintă un sistem de reguli şi procedee prin care se asigură efectuarea planificată,
organizată şi operativă a activităţilor de urmărire penală. Ea cuprinde:
- cercetarea la faţa locului
- reconstituirea
- planificarea anchetei
- ascultarea inculpatului şi a martorului
- confruntarea
- percheziţia
- ridicarea de obiecte şi înscrisuri etc.
C. Metodica criminalistică
Reprezintă acele reguli particulare de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni (omor,
furt, tâlhărie, viol, incendii) ţinându-se seama de regulile generale ale tehnicii şi tacticii
criminalistice.
7 A fost autorul „Scrisul orbilor” (1943), „Exercitarea funcţiei de expert grafic” (1943) şi „Introducere în
grafologie şi expertiză grafică” (1944).
8 A se vedea, Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, „Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1990, p. 43-49.
9

1.4. Legătura criminalisticii ccuu aallttee şşttiiiinnţţee
Criminalistica are legătură cu toate ştiinţele juridice, în principal cu dreptul procesual
penal, cu dreptul penal, dreptul procesual civil şi dreptul civil.
Din rândul ştiinţelor sociale, criminalistica are legătură cu:
- psihologia
- psihiatria
- criminologia
- logica.
a) Legătura cu dreptul procesual penal
Ambele discipline au acelaşi scop: stabilirea adevărului în procesul penal.
Pornirea procesului penal depinde de datele pe care le furnizează criminalistica.
Regulile Codului de Procedură Penală stabilesc activităţile referitoare la ascultarea
învinuiţilor, martorilor, modul cum se efectuează confruntările, percheziţiile, constatările
tehnico-ştiinţifice şi expertizele, cercetările la faţa locului.
b) Legătura cu dreptul penal
Ambele discipline au acelaş i scop - înfăptuirea politicii penale. Dreptul penal stabileşte
care sunt faptele numite infracţiuni. Criminalistica stabileşte cine a comis infracţiunea.
c) Legătura cu criminologia
Criminalistica identifică cine a comis infracţiunea, indicând persoana acesteia, dând
posibilitatea criminologilor să-l studieze în evoluţia sa.
Criminologia răspunde la întrebarea: „De ce s-a comis crima?” iar criminalistica
răspunde la întrebarea „Cine a comis infracţiunea?”
d) Legătura cu chimia şi fizica
Acestea pun la dispoziţia criminalisticii mijloace şi metode proprii, pe care
criminalistica le adaptează la necesităţile identificării infractorilor.
e) Legătura cu medicina legală
Această legătură este extrem de strânsă, mergând în anumite domenii până la
suprapunere. Aşa este cazul în cercetarea plăgilor împuşcate, traumatologia mecanică
(leziunile produse prin agenţi vulneranţi) sau determinarea dinamicii accidentelor de
circulaţie.
Ca ştiinţă autonomă, criminalistica s-a format la sfârşitul secolului XIX. Întârzierea se
explică nu numai prin nivelul scăzut de dezvoltare al ştiinţelor naturii, dar şi prin neîncrederea
şi lipsa de interes a juriştilor pentru aportul ştiinţelor în materie de probaţiune.
Începuturile criminalisticii sunt strâns legate, până la identificare, de medicina legală şi
se dezvoltă în locurile cu cea mai mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804 etc.).
Din această perioadă de subliniat sunt preocupările statisticianului Quételet (1796-1874)
privind măsurarea cantitativă a omului şi a activităţilor sale, care fac din el un precursor al
criminologiei de mai târziu şi al antropometriei.
Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans Gross, judecător de
instrucţie şi profesor de drept penal. În 1893 publică „Manualul judecătorului de instrucţie”,
în care el foloseşte pentru prima dată expresia de „System der Kriminalistik”.
Sfârşitul secolului XIX coincide cu apariţia unor specialişti care nu mai sunt medici
legişti. Aşa cum afirmă Lucian Ionescu, chiar şi personajului fictiv Sherlock Holmes din
10

romanele lui Conan Doyle (1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist, fiindcă ajunge
la probă prin observarea şi interpretarea logică a urmelor.
Momentele principale care au marcat dezvoltarea generală a criminalisticii sunt:
- inventarea fotografiei (Daguerre - 1839);
- dactiloscopia (Faulds şi Nerschel - 1880, Galton - 1886,
Vuchetich - 1891, Henry - 1900 etc.);
- antropometria criminală (Bertillon - 1885).
Urmează descoperirile ştiinţifice din variate domenii, mergând de la inventarea
microscopului (1873), a reacţiilor de precipitare în studiul grupelor sanguine (1895),
transmiterea cromozomică a genelor (Mendel - 1865) şi până la metodele perfecţionate de
astăzi: cromografie, spectroscopie, microscopie electronică cu baleiaj, cod genetic,
informatică, pentru a pomeni numai câteva la întâmplare.
În ceea ce priveşte învăţământul de criminalistică consemnăm:
- 1894: Hans Gross introduce la Viena primul curs facultativ de
criminalistică;
- 1909: Reiss creează la Lausanne Institutul de fotografie judiciară, care se va
transforma în Institutul de poliţie ştiinţifică sub conducerea prof. Dishoff;
- 1913: Şcoala de la Graz a prof. Hans Gross, apoi Heindl la München şi Locard la
Lyon;
- Din 1945 în SUA: Universităţile din Berkeley şi John Jay College din New York (cele
mai renumite, existând multe altele);
- În Marea Britanie: Universitatea din Strathclyde (Scoţia).
Alte centre de formare neuniversitare, dar de mare autoritate;
- Anglia: Home Office Forensic Science Laboratories şi Metropolitan Forensic Science
Laboratory;
- Germania: Bundeskriminalamt;
- SUA: FBI Academy;
- Franţa: Identité Judiciaire.
11

2. IDENTIFICAREA CCRRIIMMIINNAALLIISSTTIICCĂĂ
22..11.. DDeeffiinniiţţiiaa iiddeennttiiffiiccăărriiii ccrriimmiinnaalliissttiiccee
Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg - proprie tuturor
domeniilor ştiinţei - reprezintă elementul definitoriu al investigării criminalistice. Prin
rezonanţa sa practică, acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă importanţă în
ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare că
reprezintă „problema centrală a investigaţiilor criminalistice”9. Raportându-se la necesităţile
practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este “indisolubil
legat de actul de justiţie”10.
Identificarea criminalistică nu trebuie înţeleasă ca reducându-se numai la activitatea de
laborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componenta sa tehnică, confuzie
făcută chiar şi de practicieni ai dreptului. Aşa putem explica de ce identificarea unei persoane
este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unui
martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este, de pildă,
recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Toate acestea
au ca finalitate determinarea a ceea ce denumim sintetic “fapte şi împrejurări ale unei cauze
penale”.
Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită
perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoane
sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de fiinţe sau lucruri
asemănătoare. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane ori obiecte,
rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor
obiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor11.
Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoaşterea unui obiect
concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de
acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie identic
numai cu sine însuşi.
Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta
individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le
deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei
lor12. Pentru exactitatea demersului nostru, precizăm că prin identic trebuie să vedem un
concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect (sau chiar un fenomen), inclusiv
la obiecte de gândire13.
Cu privire la condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare a
persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:
a. Pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile
obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esenţiale prin care acestea se
individualizează şi se distanţează de celelalte obiecte.
b. Deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa
lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici
temporare. De pildă, într-o infracţiune de omor, autorul a fost identificat datorită unui fragment
de urmă de cizmă de cauciuc, descoperită lângă cadavru. În urmă se observă, în afara
caracteristicilor generale, şi urma unui corp dur fixat între nervurile tocului cizmei. Procedându-
9 Paul L. KIrk’ “Crime lnvestigation, Physical Evidence and the Police Labo-rator’y’, Interscience
Pubiishers, NewYork, 1966, p. 12.
10 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 5.
11 Camil Suciu, “Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. l6.
12 A. Lalande, “Vocabulaire technique et critique de Philosophie”, Presses Universitaire de France, Paris,
1974, p. 454.
13 În acest sens a se vedea şi Mircea Constantinescu, “Consideraţii privind conceptul de identificare în
expertiza criminalistică”, editată de Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979, p. 77.
12

se la cercetarea încălţămintei persoanelor suspecte, s-a ajuns la o cizmă în al cărei toc se afla
prinsă întâmplător o piatră. Forma şi poziţia pietrei în relieful tocului au condus la identificarea
obiectului creator de urmă şi, de aici, la identificarea infractorului care, în final, şi-a recunoscut
vina14.
c. Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic, întrucât orice
lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mişcare şi transformare,
fiind supus acţiunii şi influenţei unor factori externi sau interni. Procesul este propriu atât
fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora. Astfel, după cum se va vedea în capitolul
consacrat cercetării urmelor de mâini, chiar în cazul elementelor de strictă individualitate
pentru o persoană, cum sunt desenele papilare, caracterizate prin fixitate şi unicitate, putem
întâlni situaţii de modificare a unor detalii, fără intervenţia unor agenţi externi15. Dar şi în
asemenea ipoteză, rămân în desenul papilar suficiente detalii pe baza cărora se poate stabili
identitatea unei persoane.
Concluzia care se desprinde din sublinierile anterioare ne determină să afirmăm că
identificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele de identificare întâlnite în alte domenii
ale ştiinţei, prin anumite elemente de specificitate.
Într-o opinie, prin identificare criminalistică „se înţelege stabilirea obiectului care are
legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare”16. Potrivit unei
alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca „un proces de stabilire cu ajutorul
mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza
caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi individualizat, conţinute,
transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea
criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor, relevante din
punct de vedere al probaţiunii şi de creare a posibilităţilor descoperirii relaţiilor ce leagă
obiectele unele de altele17.
Identificarea criminalistică este, înainte de toate, o activitate, un proces de stabilire a
persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza
identificării stă un sistem de trăsături caracteristice sau de particularităţi. Aceste trăsături
aparţinând fie formei, fie conţinutului obiectului, pot fi cunoscute, analizate şi interpretate
prin metode şi mijloace ştiinţifice, proprii Criminalisticii. Identificarea serveşte, în ultimă
instanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului.
Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a
identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin
metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
2.2. Obiectul identificării ccrriimmiinnaalliissttiiccee
În legătură cu noţiunea de obiect al identificării criminalistice, în literatura de
specialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanim
admis. Unii autori atribuie noţiunii de obiect al identificării criminalistice un înţeles foarte
larg, începând cu obiecte, fenomene, calităţi, intervale de timp sau de spaţiu şi terminând cu
însuşirile fizice sau acţiunile psihice ale omului, alţi autori limitează acest obiect la elemente
solide ale lumii materiale, cu volum şi caracteristici relativ constante18.
14 Pasescu Nicolae şi Culcea Dumitru, “Posibilităţi de identificare traseologică a obiectelor pe baza unor
caracteristici temporare”, în lucrarea “20 de ani de expertiză criminalistică”, supra. cit., p. 1 7 1 - 1 72.
15 John I.Thoroiiton, „La doctrine de la dissimilitude unique dans l ‘identification dactyloscopique”, R.I.P.C.
nr.306, martie 1977, p. 89-95 Autorul, abordând teza potrivit căreia dacă două amprente diferă dintr-un singur
punct ele nu pot fi atribuite aceluiaşi deget sau aceleiaşi persoane, demonstrează, pe baza unor cazuri reale,
apariţia unor modificări de detaliu în desenul papilar al aceleiaşi persoane, la un interval de 18 luni.
16 Nicolae Dan, “Tratat practic de Criminalistică”, vol.II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979, p. 10.
17 Katona Geza, “Cercetarea de identificare a urmelor în procedura penală”, Budapesta, 1965; p. 20
18 S. M. Potapov, “Introducere în criminalistică”, Moscova, 1949, p. 1, promovează prima opinie, iar
literatura de specialitate, K.Geza, supra.cit., p. 27, este unul dintre susţinătorii celei de-a doua teze.
13

Cu privire la opiniile formulate trebuie să remarcăm o preocupare sporită de delimitare
mai riguroasă a obiectului identificării, în sfera căruia nu mai sunt incluse elemente de natură
ideală19. Rezervele exprimate faţă de acestea, au drept argument esenţial imposibilitatea unei
identificări riguroase sub raport ştiinţific, orice eroare fiind de natură să ştirbească
obiectivitatea şi seriozitatea unui asemenea proces.
Având în vedere cele exprimate în literatura de specialitate, se poate spune că obiectului
identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături. Dintre acestea sunt esenţiale
materialitatea şi legătura cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare:
- obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, fiinţă sau lucru,
orice element al lumii materiale care se manifestă în spaţiu şi timp, susceptibil de a
fi identificat după urmele create în câmpul infracţional;
- obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci şi prin însuşi
raportul cauzal cu fapta cercetată.
De exemplu, în ipoteza unui omor săvârşit prin împuşcare, interesează, printre altele, să
fie identificată arma care a fost folosită în săvârşirea infracţiunii. Or, acest proces nu se
rezumă numai la stabilirea faptului că arma este un pistolet “Browing” cu calibrul de 9 mm.
Pentru soluţionarea cauzei este absolut necesar să fie individualizată această armă, cu o serie
anumită, pe baza caracteristicilor ţevii sau mecanismului de tragere.
Plecându-se de la necesităţile tipice investigaţiei criminalistice, în literatura de
specialitate s-a impus sistemul de clasificări bipartite al obiectelor identificării, în funcţie de
mai multe criterii, dintre care se pot distinge:
a) Scopul identificării20
Potrivit acestui criteriu, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în:
- obiecte ce urmează a fi identificate, denumite şi obiecte scop; acestea pot fi
persoana infractorului, instrumentele folosite în comiterea infracţiunii sau orice
obiect care a format o urmă în împrejurările săvârşirii faptei penale;
- obiecte ce servesc la identificarea celor de mai sus, denumite şi obiecte mijloc
de identificare.
Revenind la exemplul anterior, privind identificarea cizmei infractorului după caracteristica
temporară, se constată că încălţămintea reprezintă obiectul scop, în timp ce urma găsită lângă
cadavru şi urmele create experimental (denumite şi model tip) cu cizmele suspecţilor, constituie
obiectul mijloc. Sau, pistoletul cu care s-a săvârşit omorul, reprezintă obiectul scop, iar proiectilele
găsite în corpul victimei, împreună cu modelele tip, realizate prin trageri experimentale cu armele
bănuite că au fost folosite în comiterea infracţiunii, sunt obiecte mijloc.
Între cele două categorii de obiecte există o delimitare netă, ele netrebuind confundate.
În nici un caz nu se poate spune că urma cizmei este identică cu însăşi cizma, sau că
proiectilul găsit în corpul victimei este identic cu proiectilul model de comparaţie. O
asemenea confuzie ar fi de natură să creeze dificultăţi în interpretarea rezultatelor identificării,
ori erori grave. Privitor la criteriul sus-menţionat, este interesant să precizăm că unii autori
folosesc termenii obiecte de identificat şi obiecte identificatoare sau de identificare21.
b) Criteriul căutării şi identificării22
Conform criteriului enunţat, identificarea criminalistică are în vedere două categorii de
19 Ehrenfried Stelzer, “Criminalistica”, vol.I, “Teoria şi metodologia criminalistică generală”, Ed. Ştiinţifică
germană, 1977, p. 20-2l.
20 A. A.Elsman, “Criminalistica”, sub redacţia lui S.A.Golunski, op. cit., p. 28; C. Suciu, op. cit., p. l7; I.
Mircea, “Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 18 şi ediţia din 1990.
21 În acest sens, L. Ionescu şi D. Sandu, supra. cit., p. 90; K.Geza, op. cit., p. 37; Ehrenfried Stelzer, op. cit.,
p. 241.
22 V. I. Keldin, “Identificarea şi rolul ei în stabilirea adevărului în cauzele penale”, Ed. Universităţii din Moscova,
1969, p. l5; N. Dan, op. cit., p. 11; E.Stelzer, op. cit., p. 241.
14

obiecte:
- obiectele căutate, ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite în
câmpul infracţional;
- obiecte verificate, presupuse că au creat urmele sau reflectările materiale
descoperite la locul faptei.
Aceşti termeni nu au nevoie de explicaţii suplimentare. Singura precizare pe care o
considerăm necesară se referă la obiectele verificate, ce includ în sfera lor numai obiectele
suspecte, mai puţin însă urmele create în câmpul infracţional.
Fără a considera greşit cel de-al doilea criteriu de clasificare, apreciem că este mai
apropiată de specificul şi conţinutul activităţii de identificare criminalistică clasificarea în
obiecte scop şi obiecte mijloc sau în obiecte de identificat şi obiecte mijloc de identificare. Cu
atât mai mult se impune această delimitare, cu cât ea acoperă inclusiv domeniul urmelor şi al
modelelor tip, fără de care nu este posibilă finalizarea procesului de stabilire a identităţii.
2.3. Principiile identificării îînn ccrriimmiinnaalliissttiiccăă
Conform opiniei criminalistului român Ion R. Constantin, acestea sunt23:
a) Orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în spaţiu şi timp.
Această realitate infirmă opinia potrivit căreia ar exista infracţiune fără urme.
b) Consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii,
aceleaşi fenomene.
Acest principiu impune ca experimentele criminalisticii pentru realizarea expertizelor şi
reconstituirilor să se desfăşoare în aceleaşi condiţii în care s-au creat urmele în câmpul
infracţiunii.
Cu alte cuvinte, obţinerea probelor martor, care se mai numesc şi modele de comparaţie,
trebuie să aibă loc în condiţiile în care s-au creat urmele la locul unei infracţiuni.
c) Orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce
a fost utilizat la săvârşirea ei pot fi asemănate cu altele, dar identice
sunt numai cu ele însele.
Plecând de la teoria hegeliană a identităţii, trebuie să avem în vedere că, cel puţin în
ipoteza investigaţiilor penale, identităţii îi este comună şi deosebirea, astfel încât
identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul24. Particularizat la
scopul procesului penal, principiul enunţat presupune determinarea unei persoane sau a
unui obiect concret. Dar, în măsura în care interesează stabilirea identităţii, în egală
măsură suntem interesaţi să fie stabilită şi neidentitatea, absolut necesară excluderii din
cercul suspecţilor a persoanelor bănuite de săvârşirea unei fapte penale, ori a obiectelor
despre care se presupune că ar fi fost folosite de infractori.
d) Raportul între timpul scurs de la data comiterii infracţiunii şi
şansele de descoperire a autorului este invers proporţional.
Organele judiciare, experţii criminalişti sunt obligaţi să ţină seama în investigarea
faptelor, de unul dintre atributele inerente materiei, respectiv mişcarea, în cuprinsul căreia
intră „toate schimbările şi procesele ce au loc în univers, de la simpla deplasare şi până la
gândire”25. Realitatea obiectivă reprezintă o totalitate dinamică de sisteme materiale ale căror
structuri se află în interacţiune, în continuă schimbare şi transformare.
În toate domeniile ştiinţei, dar poate mai mult decât în oricare dintre ele - date fiind
consecinţele umane şi sociale - în procesul de identificare criminalistică este necesară
abordarea cercetării persoanelor şi obiectelor în mişcare, prin prisma schimbării trăsăturilor şi
proprietăţilor caracteristice, a interacţiunii cauzale cu factori care pot determina modificări
23 Ion R. Constantin, “Şcoala românească de criminalistică” - Sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifice,
mai 1974; “Unele metode şi principii ale criminalisticii”.
24 În acest sens, a se vedea şi L. Ionescu şi D. Sandu, op. cit., p. 91.
25 F. Engels, „Dialectica naturii”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 374.
15

sau transformări de ordin calitativ şi cantitativ26. Dacă nu se are în vedere posibilitatea
schimbării unor trăsături caracteristice ale obiectului, oglindite în urma descoperită, datorită
unor cauze dintre cele mai diverse, s-ar putea ajunge la excluderea acestuia din cercul
obiectelor presupuse a constitui factorul creator al urmei. Modificările nu privesc numai
obiectul scop al identificării, ci înseşi obiectele mijloc de identificare.
De la data săvârşirii infracţiunii şi până în momentul analizei propriu-zise, mai ales dacă
acest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esenţiale ale fiinţelor şi
obiectelor, dintre care unele sunt fireşti (îmbătrânirea persoanei, alterarea urmelor materiale
de natură organică, uzura obiectelor de folosinţă curentă, influenţa factorilor meteorologici
asupra urmelor ş.a.), în timp ce alte modificări au la origine încercarea autorului faptei ilicite
de a înlătura urmele infracţiunii (ştergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat sau
delapidat etc.)27.
2.4. Etapele identificării ccrriimmiinnaalliissttiiccee
Scopul identificării criminalistice constă în a stabili persoana sau obiectul care a creat
urmele descoperite în câmpul unei infracţiuni.
Acest proces de identificare are două etape bine conturate şi distincte:
a) Stabilirea apartenenţei după gen
Această etapă are importanţă prin aceea că ajută la restrângerea progresivă a obiectelor
verificate, uşurând identificarea concretă.
Stabilirea apartenenţei la un gen se realizează pe calea examinării caracteristicilor
generale care definesc o anumită categorie de obiecte (adică acele caracteristici generale care
definesc o anumită grupă de obiecte).
b) Identificarea individuală
Pe măsură ce, în procesul de identificare, sfera caracteristicilor individuale se lărgeşte,
realizăm o îngustare a sferei obiectelor care au aceleaşi caracteristici.
De exemplu, punctul de pornire al identificării armei cu care s-a săvârşit omorul îl
reprezintă determinarea faptului că proiectilul găsit în corpul victimei a fost tras cu un
pistolet. Ulterior se stabileşte că pistoletul aparţine grupului de arme având calibrul 6,35 mm,
grupul restrângându-se treptat prin constatarea că ţeava armei are patru ghinturi, cu sensul de
rotaţie spre dreapta, lăţimea câmpului ghinturilor fiind de 1,50-1,61 mm, iar înclinaţia
acestora de 4,59 grade, ceea ce corespunde pistoletului Walther, model 69. În continuare,
pentru stabilirea identităţii armei, definitorie pentru faza finală a procesului identificări, va
avea loc examinarea comparativă a caracteristicilor reţinute de obiectul mijloc (proiectilul
găsit în victimă) cu cele reflectate de modelele tip, create prin efectuarea de trageri
experimentale cu armele suspecte.
Deşi una dintre sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă
determinarea persoanei sau obiectului concret antrenat în săvârşirea infracţiunii - deosebit
de valoroasă pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale - nu întotdeauna acest
proces poate fi parcurs până în punctul dorit, datorită faptului că diverse împrejurări, în
mare parte obiective, sunt insuficiente sau împiedică individualizarea factorului creator al
urmei28. Cel mai adesea, astfel de situaţii se întâlnesc la urmele ce nu conţin suficiente
caracteristici de individualizare şi, îndeosebi, în cazul unor urme dinamice în care factorul
creator a frecat sau a şters suprafaţa de contact (urmele de frânare ale autovehiculului,
urmele de tăiere cu fierăstrăul sau bomfaierul, alunecarea mâinii pe obiectul atins ş.a.).
Şi în ipoteza urmelor care se prezintă sub forma unor resturi materiale dintre cele mai
diverse (fire, fibre, vegetale, minerale, cioburile de sticlă, lemn, plastic etc.), a petelor de
natură organică (sânge, salivă, spermă), sau de ulei, vopsea ş.a., într-un cuvânt, în cazul aşa-
26 C. Suciu, op. cit., p. 236.
27 L. Ionescu şi D. Sandu, supra. cit., p. 102; E. Stelzer, op. cit., p. 236.
28 C. Suciu, op. cit., p. 20; L. Ionescu şi D. Sandu, op. cit., p. l05; N. Dan, op. cit., p. 16.
16

numitelor urme materiale, procesul identificării vizează, de regulă, determinarea categoriei
sau grupului căruia aparţine urma cercetată. Subliniem însă că, în cazul acestor urme, nu
trebuie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator al urmei, datorită fie
perfecţionării mijloacelor tehnico-ştiinţifice de investigaţie, fie unor împrejurări concrete în
care s-a format urma. De exemplu, datorită perfecţionărilor aduse tehnicilor de laborator, în
prezent s-a conturat posibilitatea identificării persoanelor după marca genetică.
Obiectele supuse identificării în criminalistică sunt foarte variate, atât ca natură, cât şi
ca formă şi dimensiuni.
Caracteristicile de identificare generale şi individuale diferă de la o categorie de obiecte
la alta.
În procesul de identificare expertul începe cu studierea materialelor puse la dispoziţie,
acordând atenţie deosebită modului în care s-au creat urmele.
Studiul obiectelor supuse identificării are două etape:
a) Examinarea separată
- a urmelor
- a modelelor de comparat.
În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen şi individuale ale celor două categorii
de obiecte.
b) Examinarea comparativă
Aceasta presupune compararea proprietăţilor şi caracteristicilor generale şi speciale ale
celor două categorii de obiecte. Examinarea se face prin metodele:
- confruntării (cea mai răspândită metodă)
Se folosesc în acest procedeu lupele, microscoapele comparatoare, lămpile cu radiaţii
ultraviolete şi fotografiile de examinare.
Fig. 1. Confruntarea - ca metodă de examinare
Constă în observarea simultană „faţă în faţă”, a urmei (A)
şi a modelului de comparat (B).
17

Fig. 2. Juxtapunerea - continuitatea liniară
Demonstrează comunitatea caracteristicilor urmei (A)
şi ale modelului de comparat (B)
- juxtapunerii - cunoscută şi sub numele de continuitate liniară.
Este folosită în special în examinarea striaţiilor armelor de foc, instrumentelor tăietoare
şi de spargere, a urmelor de dinţi şi a urmelor lăsate de proiectile.
- suprapunerii
Constă în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiecte cu imaginea
celuilalt obiect.
La procesul de examinare se va ţine seama ca mulajele să fie comparate cu mulaje
obţinute experimental.
În urma procesului de examinare, pe baza constatărilor rezultate, identificarea se
materializează sub forma concluziilor, care pot fi:
a) certe
b) probabile.
Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative.
Concluziile certe sunt afirmaţii sau negaţii categorice cu privire la locul, timpul,
împrejurările, faptele, obiectele sau persoanele care au creat urmele ce fac obiectul
interpretării.
Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul insuficienţei
caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt admisibile, ele putând
orienta ancheta.
Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se experţilor criminalişti, făcea
referire la formularea concluziilor astfel: „Nu vă consideraţi niciodată obligaţi să ajungeţi la
concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice. Dacă există cea mai mică
îndoială, exprimaţi-o”.
O situaţie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea cerută. Această
situaţie este dată de numărul redus de caracteristici generale şi individuale ale urmelor, care
face imposibil examenul comparativ.
18

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Criminalistica are următoarele ramuri:
a) tehnica, tactica, metodica
b) balistica judiciară, grafoscopia, dactiloscopia
c) biocriminalistica, grafologia, chiromanţia
2. Primul curs de criminalistică a fost opera lui:
a) Edmond Locard
b) Francis Galton
c) Hans Gross
3. Criminalistica s-a format ca ştiinţă în:
a) antichitate
b) perioada renaşterii
c) la sfârşitul sec. al XIX-lea
4. Ramura criminalisticii care indică mijloacele specifice de cercetare a infracţiunilor în
funcţie de natura acestora este:
a) tactica criminalistică
b) metodologia criminalistică
c) tehnică criminalistică
5. Fondatorul criminalisticii este considerat:
a) Hans Gross
b) Alphonse Bertillon
c) Edmond Locard
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
· Care este definiţia şi obiectul identificării criminalistice?
· Enumeraţi principiile identificării în criminalistică.
19

CCAAPPIITTOOLLUULL IIII
TTEEHHNNIICCAA CCRRIIMMIINNAALLIISSTTIICCĂĂ
1. Fotografia judiciară
1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele
componente şi rolul lor
1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru
şi color
2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile. Tehnici şi
aparate folosite
2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele
criminalistice mobile
2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete infraroşii şi
Roentgen 35
3. Cercetarea criminalistică a urmelor
3.2. Urmele omului
3.3. Urmele obiectelor
3.4. Urmele materiale
3.5. Urmele de incendii şi explozii
3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navale
3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi
examinare în laborator a principalelor categorii de urme
3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza
traseologică şi dactiloscopică
4. Balistica judiciară
4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia
acestora
4.2. Urmele de împuşcare
4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul
folosirii armelor de foc
4.4. Expertiza balistico-judiciară
5. Examenul tehnic al documentelor
20

5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi
problemele care se pot rezolva
5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor
5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri
5.5. Examinarea textelor dactilografiate
5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână
5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mână
5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale
scrisului
5.6.3. Obţinerea modelelor de scris pentru
comparaţii
6. Identificarea persoanei după semnalmente (Portretul
vorbit)
6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)
6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea
persoanelor după semnalmente
6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării
cadavrelor
6.5. Metode de identificarea cadavrelor
7. Înregistrarea penală. Cartoteci şi colecţii tehnico-criminalistice
7.2. Evidenţa nominală a infractorilor
7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi
monodactilară a infractorilor
7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a
persoanelor dispărute
8. Capcane criminalistice
8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de
organizare
8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice
8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în
cercetarea penală
21

OBIECTIVE
§ 11.. FFOOTTOOGGRRAAFFIIAA JJUUDDIICCIIAARRĂĂ
Numim fotografie judiciară acea ramură a criminalisticii care se ocupă cu studierea
problemelor ridicate de folosirea fotografiei în anchetarea infracţiunilor.
Fotografia29 în criminalistică îşi găseşte aplicabilitatea atât în munca de anchetare a
infracţiunilor, cât şi în cea a experţilor criminalişti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de
expertiză ale acestora.
Importanţa fotografiei judiciare este dată de completarea înţelegerii aspectelor cuprinse
în procesele verbale de cercetare la faţa locului, de reconstituire, de recunoaştere, de
percheziţie etc. Fotografia judiciară redă şi acele aspecte care, din diferite motive, nu au fost
cuprinse în procesele verbale menţionate.
Camil Suciu, în cursul său de criminalistică30, vorbeşte despre însemnătatea fotografiei
judiciare: „Aplicarea metodelor fotografice în diferite activităţi de cercetare criminalistică s-a
impus datorită:
- rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau
persoane ce interesează cercetarea penală;
- exactităţii cu care sunt fixate detaliile;
29 Fotografia - cuvânt compus, format din două cuvinte greceşti: fos, fotos = lumină + grafia = scriere.
30 Camil Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 23.
22
Studierea acestui capitol vă permite:
· Înţelegerea însemnătăţii fotografiei judiciare;
· Asimilarea noţiunilor generale de tehnică fotografică;
· Cunoaşterea noţiunilor generale despre trusele şi laboratoarele
criminalistice;
· Cunoaşterea metodelor şi mijloacelor tehnice de ridicare şi
examinare în laborator a principalelor categorii de urme;
· Cunoaşterea particularităţilor cercetării la faţa locului în cazul
folosirii armelor de foc;
· Asimilarea noţiunilor generale privind examenul tehnic al
documentelor şi stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor;
· Cunoaşterea caracteristicilor generale şi speciale ale scrisului;
· Asimilarea noţiunilor generale privind identificarea persoanei
după semnalmente;
· Cunoaşterea metodelor de indentificare a cadavrelor;
· Asimilarea noţiunilor generale privind înregistrarea penală şi a
cartotecilor şi colecţiilor tehnico-criminalistice;
· Asimilarea noţiunilor generale privind capcanele criminalistice.

- obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele interpretări
subiective;
- oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul
fotografierii, indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acorda
pentru moment;
- evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al fiecărei
imagini”.
Despre folosirea fotografiilor în timpul executării acţiunilor de anchetă se face
menţiunea respectivă în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile realizate se
întocmesc planşe fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicaţii cu privire la obiectul
fotografiat, explicaţii care sunt certificate de semnătura anchetatorului.
După cum este ştiut, fotografia ca realizare omenească reprezintă acea metodă tehnică
cu ajutorul căreia se pot reproduce şi fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind
însuşirea pe care o au anumite radiaţii de a descompune unele săruri de argint cum sunt
halogenurile de argint (bromura, iodura sau fluorura de argint).
Fotografia se realizează în două etape:
a) cea fizică, realizabilă datorită aparatelor de fotografiat
b) cea chimică, realizabilă datorită materialelor fotosensibile (plan filme, sticlă, rolfilm,
hârtie).
1.2.1. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor
Aparatele fotografice au forme şi mărimi foarte diferite, uneori de formate minuscule
pentru fotografierile interioare în diferite cavităţi ale corpului uman, alteori, imitând obiecte
de folosinţă obişnuită pentru a nu fi recunoscute, sau de forme aproape gigantice, fiind
manevrate de un număr mare de oameni.
Indiferent de forma, mărimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compun
obligatoriu din:
a) cameră obscură, pe fundul căreia se formează imaginea;
b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile; acesta realizează
imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure.
Caracteristicile oricărui obiectiv fotografic sunt:
- distanţă focală: reprezintă distanţa dintre centrul optic al obiectivului şi locul unde se
formează focarul. Aceasta este de obicei egală cu distanţa din centrul optic al obiectivului
până la suprafaţa fundului camerei obscure;
- luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine mai mult sau mai
puţin luminoasă. Luminozitatea este direct proporţională cu diametrul obiectivului;
- profunzimea clarităţii: este capacitatea obiectivului de a reda clar pe fundul camerei
obscure imaginea în adâncime a obiectelor a căror reprezentare o formează.
Profunzimea este mai mare cu cât deschiderea obiectivului este mai mică. Aceasta se
realizează printr-o altă componentă a aparatului de fotografiat, numită diafragmă, asupra
căreia ne vom referi imediat.
- unghiul de deschidere (sau de poză) este format de razele
extreme de lumină pe care obiectivul le poate prinde. El este invers
proporţional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum şi cu
distanţa focală.
După unghiul de poză, obiectivele se clasifică astfel:
- standard (cu unghi de 45°-46°)
- teleobiective (cu unghiuri mici - 15°)
- superunghiulare (cu unghi de 60°-180°).
23

Astăzi aparatele de fotografiat se realizează cu posibilităţi de schimbare a obiectivelor
(interschimbabile) sau, mai performant, cu obiectivele ZOOM, obiective complexe care
includ într-unul singur toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite.
- puterea de separare (sau de rezoluţie) este proprietatea obiectivului de a reda cu
claritate cele mai mici detalii ale obiectului fotografiat.
c) diafragmă: este un dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează deschiderea, după
dorinţă, a obiectivului aparatului de fotografiat. În felul acesta se reglează cantitatea de lumină
care pătrunde în camera obscură, se măreşte claritatea imaginii fotografice obţinute,
profunzimea şi puterea de rezoluţie.
Valorile diafragmei sunt înscrise pe monturile obiectivelor sub forma unei scări pornind
de la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45.
Când valorile diafragmei sunt mai mari, deschiderea obiectivului va fi mai mică, iar
lumina care va pătrunde în camera obscură va fi de asemenea în cantitate mică. În acest caz
timpul de expunere va fi mai mare.
d) obturator
Este un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure pentru a permite
luminii să pătrundă pe fundul acesteia şi să impresioneze materialul fotosensibil negativ.
Timpul cât obturatorul rămâne deschis se numeşte timp de expunere.
În funcţie de construcţia aparatelor de fotografiat, obturatoarele sunt:
- centrale
- cu perdea.
Din construcţie, fabricantul a realizat dispozitive mecanice perfecţionate care permit ca
(în funcţie de sensibilitatea filmelor folosite, a cantităţii de lumină care se utilizează şi a
deschiderii diafragmei) deschiderea obturatorului să se facă automat. Pe fiecare aparat de
fotografiat se găseşte dispozitivul de stabilire a timpului de expunere. Timpii sunt mai mari de
o secundă şi fracţiuni de secundă ,,pornind de la 1/25 până la 1/1000".
e) sistem depunere la punct a imaginii şi încadrare
Prin punerea la punct a imaginii se înţelege realizarea imaginii fotografice a obiectului
pe fundul camerei obscure.
În funcţie de construcţia aparatelor, acest sistem poate fi:
a) cu geam mat, când fundul camerei obscure este un geam mat;
b) cu oglindă reflex şi prismă. Oglinda se montează la 45° faţă
de axa optică a obiectivului, între obiectiv şi fundul camerei obscure. Imaginea luminoasă
formată de obiectiv este reflectată de oglindă pe un geam mat (vizor) aflat în partea superioară
a camerei obscure. Acest sistem de oglindă se rabatează în sus permiţând, la declanşarea
obturatorului cu perdea, să se expună filmul;
c) cu paralaxă (cu axă paralelă), când obiectivul aparatului are axa paralelă cu un
dispozitiv de prisme care permit încadrarea obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv de
punere la punct este cunoscut şi sub numele de telemetru fotografic.
24

Fig. 3. Imagine în secţiune a unui aparat de fotografiat
cu punere la punct a imaginii cu oglindă reflex.
După cum arată şi denumirea acestei metode, fotografie, adică scriere cu ajutorul
luminii, obţinerea imaginilor se face numai dacă obiectele sunt bine iluminate.
Lumina naturală a soarelui este de cele mai multe ori suficientă în obţinerea imaginilor,
dar trebuie să se ţină seama ca niciodată lumina astrului să nu vină direct în obiectivul
aparatului. Aşezarea aparatului în realizarea fotografiei trebuie să fie în aşa fel ca lumina
soarelui să „vină" din spatele aparatului sau lateral.
În încăperi sau în timpul nopţii se vor folosi surse de lumină puternice, cum sunt:
- reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri
- lămpi electronice.
Reglarea timpilor de expunere trebuie făcută în aşa fel ca impresionarea materialului
fotosensibil să fie corespunzătoare pentru a reda toate detaliile obiectului de fotografiat.
Când timpii de expunere sunt mai mari de o secundă, este necesar ca aparatul de
fotografiat să fie montat pe un trepied, pentru ca claritatea imaginii să nu aibă de suferit la
declanşarea obturatorului.
A doua etapă a realizării imaginii fotografice este cea a fixării ei pe un suport
fotosensibil. Este faza chimică, în care lumina destabilizează halogenurile de argint de
materialele care sunt plasate în aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure.
Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint în gelatina întinsă pe
sticlă, celuloid, hârtie sau carton.
Aceste săruri se prezintă sub formă de microcristale cu dimensiunile cuprinse între 0,8
şi 0,4 microni.
Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune halogenura de argint în
argint metalic, negru, acolo unde intensitatea ei este mare. Treptele de negru sunt gradate în
funcţie de intensitatea luminii.
Imaginea este în stare latentă. Pentru a putea fi văzută, ea trebuie relevată (adică scoasă
în evidenţă) şi fixată, deoarece existenţa ei este foarte instabilă.
25

Toate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt caracterizate de:
a) sensibilitate generală la lumină
Această sensibilitate este înscrisă obligatoriu pe ambalajul materialelor fotografice. În
funcţie de ţara producătoare, sensibilitatea este evaluată astfel:
- DIN - pentru produsele germane
- GOST - pentru produsele ruseşti
- ASA - pentru produsele americane şi japoneze.
Cu cât granulaţia de halogenură de argint este mai mare la materialele fotosensibile, cu
atât este mai mare sensibilitatea la lumină.
b) sensibilitate cromatică; este dată de o serie de coloranţi
introduşi în suspensia de gelatină a materialului fotosensibil pentru a-i
face sensibili la culori, după cum urmează:
- ortocromatice - sensibilitate la culorile galben şi verde
- pancromatice - sensibilitatea este extinsă şi la culoarea roşie
- izopancromatice - cu sensibilitate extinsă până la radiaţiile
infraroşii.
Fără adăugarea substanţelor colorante în stratul de gelatină, adică fără această
sensibilizare cromatică, emulsia fotografică este sensibilă doar la radiaţiile violet-albastre şi
albastre-verzui.
c) contrast - Acesta este dat de structura materialului şi defineşte proprietatea de a reda
intervalul de străluciri ale obiectului fotografiat. Din acest punct de vedere materialele
fotosensibile se împart în:
- moi (BM)
- normale (BN)
- contraste (BC)
- foarte contraste (BFC)
d) puterea de rezoluţie - este dată de mărimea granulaţiei. Cu
cât aceasta este mai mică, cu atât numărul de detalii ale obiectului
fotografiat este mai mare.
1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color
După expunerea materialului, fotografia din interiorul aparatului, procesul chimic se
continuă prin developarea acestuia.
Această etapă este cunoscută sub numele de procesul negativ, deoarece prin reacţiile
chimice ce se realizează pe suprafaţa materialului fotosensibil vor apărea cristale de argint
metalic în tonuri de negru pentru părţile luminoase ale obiectului fotografiat şi transparente
pentru părţile întunecate.
a) Procesul negativ cuprinde:
- developarea, care se realizează într-o soluţie numită revelator. Soluţia de revelator
conţine: apă, substanţă revelatoare (metol, hidrochinonă), substanţă antioxidantă (sulfit de
sodiu), substanţe acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromură de potasiu).
- spălarea intermediară
- fixarea într-o soluţie de hiposulfit de sodiu
- uscarea negativului.
b) Procesul pozitiv constă în obţinerea imaginilor după negativ
pe hârtie, sticlă sau film diapozitiv.
Acest proces constă în expunerea imaginii negative în laborator, developarea şi fixarea
imaginii.
Hârtia expusă se developează la lumină roşie sau portocalie, se clăteşte, se fixează, se
spală şi apoi se usucă.
c) Fotografia color
26

Cu ocazia cercetării la faţa locului, de cele mai multe ori redarea cât mai fidelă a culorii
urmelor (de obicei de natură biologică) impune folosirea fotografiei color.
Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleaşi ca şi în cazul folosirii
materialelor fotosensibile alb-negru, dar apar unele particularităţi.
Se recomandă folosirea unor aparate de fotografiat performante, cu obiective bine
corelate cromatic şi dispozitiv de stabilire corectă a timpului de expunere.
Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru lumina artificială, pentru
lumină naturală, negative, pozitive (hârtie color) şi filme (plan filme) reversibile.
Prelucrarea lor este mult mai complicată decât fotografia alb-negru şi cere cunoştinţe de
specialitate.
a) La faţa locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infracţiunii, a elementelor de
detaliu, a obiectelor şi urmelor lăsate de infractori, se vor execută mai multe fotografii care se
clasifică astfel:
- fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie care cuprinde locul
faptei şi împrejurimile acestuia.
Ea se realizează dintr-o singură imagine sau din imagini succesive care ulterior se
unesc, alăturându-se. Acest ultim procedeu poartă numele de fotografie panoramică. Ele pot
fi liniare sau circulare.
Fotografia panoramică circulară se face în cazul când locul faptei este atât de întins
încât nu poate fi cuprins într-o singură imagine care să întrunească calităţile fotografiei de
orientare.
Fotografia panoramică liniară se recomandă, de exemplu, când obiectivul de
fotografiat ar fi un imobil de dimensiuni mari, situat pe o stradă îngustă ce nu permite
fotografierea de la o distanţă mare.
- fotografia schiţă. Este acea fotografie care reprezintă numai locul faptei, izolat de
mediul înconjurător. Ea se realizează fie dintr-o singură imagine unitară, fie panoramică
liniară sau circulară. De obicei, fotografia se execută cu aparatul situat la înălţimea medie a
ochilor (cca. 1,60 m).
- fotografia obiectelor principale. Modalitatea de fotografiere a obiectelor principale
constă din fixarea imaginilor acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi
consecinţele faptei infracţionale. Din categoria menţionată pot face parte corpul victimei unei
omucideri, armele şi instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii, obiectele purtătoare de
urme, inclusiv urmele ca atare. Fotografia obiectelor principale se execută, de regulă, în faza
statică a cercetării la faţa locului. Precizăm că fotografia obiectului principal va trebui dublată
de o fotografie care va reda poziţia acestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum
şi în raport de poziţia sau destinaţia faţă de alte obiecte principale. Fiecare obiect trebuie astfel
fotografiat, încât imaginea să redea elementele şi detaliile sale caracteristice de identificare.
Aceasta impune ca fotografierea să se efectueze dintr-un plan perpendicular pe obiect, cu o
iluminare adecvată (directă sau laterală) şi prin marcarea obiectului cu un număr. De
asemenea, lângă obiectele principale sau între acestea, dacă este posibil, se aşează o unitate de
măsură (riglă, centimetru, bandă gradată), pentru aprecierea dimensiunilor şi a distanţelor şi
raportului de poziţie dintre obiecte (fotografie metrică).
- fotografia urmelor. După cum arată şi denumirea, ea reprezintă imaginea urmelor
descoperite în câmpul infracţiunii. Şi în acest caz fotografia este metrică.
- fotografia de detaliu. Fotografiile de detaliu sunt specifice fazei dinamice a
cercetării la faţa locului, în care este permisă deplasarea sau modificarea poziţiei obiectelor în
27

vedere punerii în evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor, precum şi a localizării lor pe
suprafaţa obiectului. Detaliile sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă
detaliu, la o scară cât mai mare şi cu sursele de lumină dispuse lateral şi în spatele aparatului
de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidenţiate detaliile caracteristice, posibil
de exploatat în procesul identificării. Fotografia de detaliu trebuie înţeleasă într-un sens mult
mai larg, întrucât ea acoperă o arie destul de cuprinzătoare de domenii care se interferează.
Spre pildă, cel puţin sub raport tehnic criminalistic, este greu de făcut o distincţie netă între
fotografii de detaliu şi fotografia propriu-zisă a urmelor.
b) Fotografia semnalmente - reprezintă fotografia unei persoane puse sub urmărire
penală sau a unui cadavru cu identitate necunoscută.
Fotografiile se realizează bust, reprezentând persoana privită din faţă (cu urechile
descoperite) şi din profil, stânga şi dreapta. Toate cele trei fotografii se realizează la aceeaşi
scară.
c) Fotografia de supraveghere operativă: se execută pentru surprinderea în flagrant
delict.
Pe scurt, se poate reţine că acest gen de fotografii se folosesc în demonstrarea
constatărilor făcute de experţii criminalişti asupra urmelor infracţiunii.
Fotografia judiciară de examinare reprezintă un ansamblu de procedee destinate
cercetării, în condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă, precum şi fixării
rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la faţa
locului.D
in punct de vedere ştiinţific, pe lângă rolul său preponderent aplicativ, fotografia
judiciară de examinare se constituie şi ca un domeniu de stabilire, promovare sau adaptare a
celor mai adecvate metode fotografice de examinare a probelor materiale.
În funcţie de natura procedeelor tehnice folosite, potrivit scopurilor urmărite, fotografia
judiciară de examinare se poate clasifica astfel31:
- fotografia de examinare în radiaţii vizibile: fotografia de ilustrare, de comparare, de
umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor, microfotografia;
- fotografia de examinare în radiaţii invizibile: ultraviolete, infraroşii, röentgen,
gamma şi beta, radiaţii neutronice şi holografia.
În continuare ne vom opri cu câteva detalii privind cele mai întâlnite metode sau
procedee ale fotografiei de examinare.
a) Fotografia de umbre - este destinată scoaterii în evidenţă a caracteristicilor de
relief. Ea se aplică inclusiv în fotografiile de detaliu executate la faţa locului, de exemplu în
cazul urmelor de adâncime de mâini şi de picioare ori al urmelor unor instrumente de
spargere.
Acelaşi procedeu se foloseşte şi în cazul refacerii unui text sens cu creionul sau cu
stiloul cu bilă, care a ieşit în relief pe verso-ul colii de hârtie ori pe filele următoare, situaţii
întâlnite în ipoteza unor falsuri prin înlăturare de text sau a distrugerii de înscrisuri.
La realizarea fotografiei de umbre, importantă este plasarea sursei de lumină sub un
unghi care să permită revelarea detaliilor, de regulă acestea situându-se între 300 şi 700. O
sursă aşezată sub un unghi mai mic de 300 creează umbre ce acoperă detalii mai mici, în timp
ce un unghi mare are ca rezultat lipsa umbrelor. În aceeaşi idee, se impune alegerea unei surse
care să asigure proiectarea unui fascicul compact de lumină pe suprafaţa fotografiată32.
31 Emilian Stancu, op. cit., p. 118.
32 A se vedea, N. Ionescu, op. cit., p. 65.
28

b) Fotografia de reflexe - are ca destinaţie punerea în evidenţă a urmelor de suprafaţă
greu sesizabile la o primă vedere. În principiu, o suprafaţă netedă, strălucitoare, reflectă
uniform razele de lumină, în unghiuri egale. Dacă suprafaţa are anumite diferenţe de
netezime, cum ar fi, de exemplu, prezenţa unei urme papilare, aceasta devine vizibilă prin
reflectarea sub unghiuri diferite a fasciculului de lumină trimis asupra obiectului.
Aşa se poate explica de ce o urmă papilară latentă aflată pe un geam poate fi observată
numai dacă privim geamul sub un anumit unghi. O variantă a acestui procedeu o întâlnim în
ipoteza fotografierii urmelor de mâini de pe suprafeţe care nu permit revelarea cu mijloace
clasice.
Reflectarea sub unghiuri diferite a luminii determină diferenţe de strălucire, specifice
nu numai obiectelor opace, ci şi celor transparente, unde diferenţele sunt determinate de
modificarea coeficientului de trecere a radiaţiei luminoase33.
Fotografierea urmelor puse în evidenţă prin diferenţele de strălucire necesită, de
regulă, aşezarea obiectului pe un suport cu cap mobil, astfel încât să existe posibilitatea
mişcării lui sub unghiuri diferite, până la găsirea poziţiei din care urma se vede cel mai bine.
Iluminarea obiectului se face cu un fascicul îngust de lumină. Dintre procedeele
tehnice de fotografiere este indicat să se recurgă la cele de contrast, ceea ce presupune
diafragmarea mai pronunţată şi folosirea de materiale fotosensibile adecvate34.
c) Fotografia de contrast - deşi nu reprezintă o metodă de cercetare în sine, este
inclusă în categoria fotografiilor de examinare, datorită posibilităţilor de mărire a gamei
mijloacelor de evidenţiere a unor urme sau detalii caracteristice, apte să fie folosite în
procesul de identificare.
Procedeul îşi găseşte utilitatea nu numai în evidenţierea unor detalii, sau în folosirea
lui conjugată cu procedeul fotografiei de umbre ori reflexe, ci şi în îmbunătăţirea calităţii unor
imagini fotografice realizate cu prilejul desfăşurării activităţilor de urmărire penală, inclusiv
pe fotografii executate ocazional, dacă el prezintă utilitate pentru clarificarea unor împrejurări
ale cauzei.
Contrastul unei imagini poate fi obţinut, în primul rând, prin materialele fotosensibile
cu coeficient mare de contrast, prin diafragmare şi, desigur, prin prelucrări în băi de
developare adecvate. Alte procedee se bazează pe modul de obţinere a pozitivului, pe
contratiparea negativului, ori întărirea chimică etc.35.
33 A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 96.
34 A se vedea, Emilian Stancu, op. cit., p. 122.
35 În acest sens, a se vedea, Pierre Montel, “Toute la photographie”, Ed. Publications Montel, Paris, 1972, p.
197 şi urm.; Helmut Stapf, “Practica fotografică”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1958, p. 251 şi urm.
29

- Fotografie de contrast -
c) Macrofotografia - este realizată asupra urmelor prin folosirea
tuburilor de prelungire care măresc dimensiunile camerei obscure. Se foloseşte pentru
expertizele dactiloscopice, pentru documente sau expertize grafice ale scrisului, precum şi la
expertizele traseologice (ale instrumentelor de spargere).
d) Microfotografia - este fotografia realizată cu ajutorul microscopului, în
demonstraţiile ce se fac în expertizele traseologice ale urmelor microscopice, pentru urmele
obiectelor tăietoare, precum şi în balistică, pentru urmele striaţiilor lăsate de microrelieful
ţevii armelor de foc sau de cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuşe trase.
e) Fotografia sub radiaţia razelor ultraviolete. Acest gen de fotografii se folosesc
pentru fotografierea urmelor digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum şi a
documentelor falsificate sub radiaţiile ultraviolete generate de lămpile cu descărcare electrică
în vapori de mercur.
f) fotografia sub radiaţia razelor infraroşii. Acest gen de fotografie se foloseşte pentru
redarea falsurilor de documente.
Acestea reprezintă pelicula cinematografică şi banda magnetică pe care s-au fixat
imaginile şi sunetul unor secvenţe ale activităţii de anchetă, cum sunt: cercetarea la faţa
locului, reconstituiri, recunoaşteri de obiecte şi persoane, percheziţii etc. Aceste două
procedee tehnice prezintă avantaje faţă de fotografia judiciară, pentru că:
- dau posibilitatea surprinderii în mişcare a unor subiecţi;
- au un pronunţat caracter ilustrativ pentru activitatea de anchetă;
- duc la creşterea gradului de obiectivitate în aprecierea probelor şi exclud interpretările
subiective;
- scenele, persoanele şi obiectele care au legătură cu săvârşirea infracţiunilor sunt rapid
fixate;
- în cazul videofonogramei judiciare posibilităţile de falsificare sunt reduse.
Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare:
- aparate de filmat
- filme cinematografice.
30

Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare:
- camera video
- banda video
- banda magnetică
- videorecorder
- televizor.
Componente ale filmului judiciar:
Genericul
Scopul acestei părţi introductive a filmului este acela de a crea cadrul procedural.
Genericul cuprinde în mod obligatoriu:
- denumirea instituţiei care realizează filmul judiciar;
- prezentarea obiectului filmului;
- cine a realizat filmul şi comentariul.
Imagini de orientare
Ca şi în cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se fixează în spaţiu locul unde se
efectuează filmarea.
Imagini ale locului propriu-zis (schiţă)
Prin acestea se fixează locul faptei în totalitate sau pe secţiuni. Acest gen de imagini se
realizează prin:
- panoramare
- filmare încrucişată
- filmare pe sectoare.
Imagini la scară
Filmarea imaginilor se realizează alăturând în teren benzi gradate, rigle gradate.
Imagini ale obiectelor principale
Acestea sunt similare fotografiei obiectelor principale din câmpul infracţiunii:
- imagini ale urmelor;
- imagini de detaliu.
Sfârşitul filmului.
În ceea ce priveşte valoarea probantă a înregistrărilor video, ele vor fi apreciate
(împreună cu transcrierile şi procesele-verbale de certificare) în mod liber de către organul
judiciar, numai prin coroborare cu celelalte mijloace de probă, astfel încât contribuţia lor la
formarea convingerii va fi mai mică sau mai mare, după gradul de încredere pe care îl vor
oferi magistratului că, prin conţinutul lor, reflectă corect realitatea şi toate împrejurările
cauzei. Având în vedere tehnologia înaltă care este încorporată în procesul de înregistrare şi
redare a sunetelor şi imaginilor, prin comparaţie cu celelalte mijloace de probă, subliniem că
înregistrările video sunt de natură să ofere organului judiciar o siguranţă sporită asupra
autenticităţii şi a capacităţii lor de a reda fidel realitatea. În plus, datorită faptului că, în special
înregistrările video, sunt capabile să redea faptele în toată complexitatea şi dinamismul lor,
acestea vor constitui un mijloc excelent de verificare a tuturor celorlalte mijloace de probă şi
un element pe care învinuitul sau inculpatul se va hotărî foarte greu să-l conteste - în caz că îi
atestă vinovăţia.
§ 22.. TTRRUUSSEELLEE CCRRIIMMIINNAALLIISSTTIICCEE ŞŞII LLAABBOORRAATTOOAARREELLEE MMOOBBIILLEE.. TTEEHHNNIICCII ŞŞII AAPPAARRAATTEE
FFOOLLOOSSIITTEE
31

În activitatea de anchetă, în special de cercetare la faţa locului, anchetatorii recurg la
mijloace tehnice şi procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea probelor
materiale.
Pentru aceasta, sunt necesare şi se folosesc o serie de instrumente, substanţe şi obiecte
aflate în valize, genţi, cunoscute sub numele de truse criminalistice.
Instrumentarul cuprins în acestea este dispus în compartimente speciale.
În funcţie de natura instrumentarului conţinut, trusele se împart în:
A. Truse universale
Acestea, chiar dacă sunt de fabricaţii diverse, conţin instrumente care pot fi utilizate
pentru efectuarea mai multor activităţi.
Gruparea acestui instrumentar, conform autorilor „Tratatului practic de criminalistică”,
este dată de definiţia utilizării. El poate fi categorisit astfel:
a) instrumentar pentru cercetarea, descoperirea, relevarea şi ridicarea urmelor
papilare
De regulă, acest instrumentar este format din: cutii cu pulberi (cenuşă, negru de fum,
argentorat, pigment galben fluorescent etc.), pensule din păr de veveriţă, pensulă magnetică,
pelicule adezive pentru transferul urmelor relevate (negre, albe, transparente), lampă portabilă
de radiaţii ultraviolete, pulverizatoare.
b) instrumentar pentru amprentarea persoanelor
Acesta este compus din placă, rulou şi tuburi cu tuş tipografic, tuşieră chimică şi hârtii
de amprentat (fişe şi speciale pentru cea chimică), lingură pentru amprentat cadavre, mănuşi
chirurgicale.
c) instrumentar pentru executarea mulajelor pentru urmele de
adâncime
În funcţie de categoria urmelor, aici sunt incluse: boluri din cauciuc sau plastic, lingură
şpaclu, bandă flexibilă, pensete, pensule din păr de porc, etichete, plastilină, ghips, parafină
etc.
d) instrumentar pentru marcarea locului cercetat şi executarea
măsurătorilor
Aici se găsesc, de obicei: rigla gradată, benzi metrice, ruletă, jetoane cu numere de la 0
la 10, cretă albă, cretă forestieră.
e) instrumentar pentru întocmirea schiţelor – este compus din
riglă gradată, şabloane, hârtie milimetrică, hârtie de calc, busolă, creioane etc.
În afara acestor instrumente, în trusele universale se mai găsesc: magnet, foarfece,
briceag, diamant, seturi de chei, ciocane, şurubelniţe, dălţi, spirale, lupe, ferăstrău de mână,
cleşte patent, eprubete, vată, pungi din plastic, sfoară etc.
B. Truse criminalistice cu destinaţii speciale
În funcţie de natura infracţiunilor cercetate sau de destinaţia lor, în practică se mai
întâlnesc:
Truse pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi ce permit
identificarea unor substanţe stupefiante, printre care haşiş, marijuana, L.S.D., substanţe din
grupa opiaceelor, amfetaminelor etc.
Testarea se realizează prin introducerea unei cantităţi din substanţa suspectă într-un tub
de cauciuc sau plastic ce conţine fiola cu reactiv. Prin presarea pereţilor tubului se sparge
fiola, reactivul intrând în reacţie cu substanţa de identificat. Tipul stupefiantului se determină
în funcţie de modul de colorare a reactivului. Aceste truse se găsesc atât în dotarea
laboratoarelor criminalistice, a unităţilor de specialitate ale Ministerului de Interne, cât şi la
punctele de trecere a frontierei.
32

Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanţe fluorescente sau chimice, în
scopul prevenirii sau descoperirii unor infracţiuni. Frecvent, se foloseşte în descoperirea
furturilor, cum ar fi, de exemplu, furtul contactorilor de argint de la diverse instalaţii electrice,
ori al altor piese de valoare, sustragerea de benzină destinată uzului autovehiculelor
proprietate de stat ş.a. De asemenea, poate fi folosită în prinderea în flagrant delict, cum este,
de pildă, darea de mită. Trusa mai conţine, în afara flacoanelor cu substanţe de marcare (aflate
sub formă de prafuri, de lichide sau unguente), şi alte obiecte, dintre care amintim pensulele,
mojar de porţelan, pulverizator, cilindru gradat, mănuşile chirurgicale, precum şi un detector
cu radiaţii ultraviolete.
Depistarea persoanelor care vin în contact cu obiectele marcate se face, fie datorită
aderării prafului fluorescent (pus în evidenţă numai cu radiaţii ultraviolete) la mâinile sau
îmbrăcămintea persoanei, fie datorită reacţiei dintre substanţele chimice şi clementele din
compoziţia transpiraţiei, care determină o colorare specifică a pielii.
Substanţele din trusă, îndeosebi cele chimice (ninhidrina, nitratul de argint), dar şi cele
fluorescente, cum este cazul acidului betaoxinaftolic, reclamă respectarea unor reguli stricte
de conservare, transport şi manipulare, întrucât conţin o serie de elemente toxice. Ele se
păstrează în vase închise ermetic, la adăpost de căldură şi lumină puternică, evitându-se
răsturnarea lor. La sfârşitul fiecărei operaţii se procedează la spălarea atentă a fiecărei piese
folosite.
Truse pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiaţia de tip laser, portabile şi
astfel concepute încât să asigure atât descoperirea urmelor, cât şi fixarea lor fotografică, în
condiţii de mare acurateţe.
Alte categorii de truse cu destinaţie specială:
În dotarea unităţilor Ministerului de Interne se mai găsesc truse destinate cercetării
accidentelor de circulaţie, cercetării exploziilor şi incendiilor, inclusiv truse pentru
examinarea cadavrelor neidentificate, truse pentru cercetarea falsurilor în înscrisuri etc.
Fireşte, aceste truse se găsesc la laboratoarele criminalistice ori la acele unităţi care au sarcini
de cercetare în domeniile menţionate (circulaţie, prevenirea şi stingerea incendiilor etc.)
Fig. 4. Trusă criminalistică pentru cercetarea, relevarea
şi ridicarea urmelor de mâini
33

Fig. 5. Trusă criminalistică universală
2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile
Laboratorul criminalistic mobil este instalat pe anumite mijloace de transport
(autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere), având în componenţă aparate, truse,
instrumente şi substanţe pentru efectuarea activităţilor criminalistice.
În fiecare ţară, laboratoarele au construcţii şi amenajări diferite, dar, în general, acestea
au următoarele compartimente:
a) compartimentul truselor criminalistice
În afara instrumentarului amintit la capitolul „Truse criminalistice”, aici se mai găsesc
aspirator de praf, magneţi şi electromagneţi pentru cercetarea urmelor metalice.
b) compartimentul fotografiei şi filmului judiciar
Alături de truse foto, aparate de filmat cinema şi video, se găsesc trepiede, reflectoare,
grupuri electrogene, lămpi electronice, tancuri şi revelatoare pentru developat filmele foto.
c) compartimentul pentru întocmirea schiţei judiciare
Aici sunt aranjate o masă de lucru cu planşetă de desen. Tot aici se află şi o maşină de
dactilografiat.
d) compartimentul detectoarelor. În componenţa acestuia intră:
- detectoare de metale
- detectoare de radiaţii atomice
- lămpi cu radiaţii ultraviolete
- detectoare de cadavre
- detectoare de explozivi.
Operaţiunile de măsurare sunt necesare pentru a fixa caracteristicile urmelor şi
obiectelor cercetate. Măsurătorile care se fac în criminalistică privesc:
34

a) stabilirea dimensiunilor liniare
Pentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, şublerele cu vernier, micrometrele,
lupele şi microscoapele gradate.
În teren se folosesc primele două instrumente de măsurat, în laborator ultimele.
Măsurătorile se fac în metri şi submultiplii acestuia.
Pentru a asigura o precizie mare a măsurătorilor este indicat ca aceeaşi dimensiune să
fie măsurată de trei ori şi apoi să se facă media aritmetică.
Măsurătorile dimensiunilor liniare trebuie să aibă în vedere lungimea, lăţimea,
adâncimea sau înălţimea obiectelor.
În cazul cercetării la faţa locului măsurătoarea trebuie fixată prin fotografie.
b) stabilirea masei corpurilor
Ca unitate de măsură pentru aceasta se foloseşte kilogramul cu submultiplii săi.
Balanţele sunt instrumentele cu care se măsoară masa corpurilor. Acestea sunt cu
pârghie (sau tehnice), balanţe analitice sau microbalanţe.
c) stabilirea timpului
Pentru timp se foloseşte ceasul şi cronometrul.
d) stabilirea greutăţii specifice
Greutatea specifică este raportul dintre greutatea corpului şi volumul său GS = G/V.
Prima se determină prin cântărire. Volumul se măsoară prin imersie în apă distilată la
temperatura de 4°C (potrivit legii lui Arhimede, un corp introdus în apă dislocă o cantitate de
apă egală cu volumul său).
e) stabilirea punctelor de fierbere şi de topire
Acestea se măsoară cu ajutorul termometrelor. Pentru că, de obicei, în cercetarea
criminalistică unele materii sunt în cantităţi foarte mici, metoda folosită este cunoscută sub
numele de micrometoda lui Emich.
Fig. 6. Stabilirea punctului de fierbere
1. Tub capilar; 2. Picătura de lichid cercetat; 3. Termometrul; 4. Baia de glicerină (Sursa:
Camil Suciu, ,,Criminalistica”)
35

Fig. 7. Stabilirea punctului de topire
a) placă subţire din metal; b) materialul cercetat; c) termometrul; d) rezistenţa electrică
(Sursa: Camil Suciu, „Criminalistica”)
Ea constă în introducerea într-o baie de glicerină, alături de un termometru, a unui tub
de sticlă capilar, cu un cap obturat şi unul liber, în care s-a pus o picătură din lichidul a cărui
temperatură de fierbere trebuie s-o stabilim.
Baia de glicerină se încălzeşte progresiv. Când lichidul din tubul capilar se ridică la
nivelul orificiului liber, se citeşte temperatura de pe termometru.
Pentru punctul de topire se foloseşte o metodă care constă în introducerea într-un circuit
electric cu reostat a unei rezistenţe de nichelină şi a unei plăci subţiri de metal, pe care se pune
o cantitate mică din materialul cercetat.
Placa aflată în legătură intimă cu un termometru se încălzeşte treptat, până când
materialul se topeşte. În acest moment se citeşte temperatura indicată de termometru.
f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor
Măsurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau caracteristici liniare ale
obiectelor sau urmelor cercetate se face cu ajutorul compaselor şi al raportoarelor.
În criminalistică, pentru cercetarea şi fotografierea obiectelor se folosesc proiectoarele,
care sunt lămpi cu becuri electrice, în faţa cărora s-a aşezat o construcţie de lentile concave.
În alte cazuri, sursa de lumină este înlocuită cu arcuri electrice care dau lumină a cărei
intensitate este reglată de un reostat.
Proiectoarele mici, cu lumină dirijată, se numesc spoturi.
Dintre aparatele de proiecţie folosite în criminalistică amintim:
- epidiascopul
- retroproiectorul
- aparatul de proiecţie tip Faurot pentru comparat amprentele
- aparatul de mărit foto
- aparatul de proiecţie a analizelor microscopice.
36

Pentru examinarea urmelor şi obiectelor foarte mici, cercetările criminalistice se
realizează cu ajutorul:
a) lupelor
b) microscoapelor.
a) Lupa este cel mai simplu instrument optic; ea nu lipseşte din
nici o trusă criminalistică şi din nici un laborator criminalistic.
Existe lupe cu destinaţii speciale, cum ar fi cea pentru dactiloscopie, cu reticul
gradat şi linia lui Galton. După modul de montare, lupele pot fi:
- lupă binoculară (dublă) pentru cap
- lupă cu suport
- lupă cu mâner.
b) Microscopul
Este un instrument optic complex format din diferite lupe, oglinzi şi prisme fixate
mecanic.
Sistemul optic al microscopului este format din părţi principale şi auxiliare.
Cele dintâi se compun din:
- obiective
- oculare.
Părţile auxiliare se compun din:
- condensator
- oglindă
- lămpile microscopului.
În funcţie de complexitatea construcţiei microscopului şi posibilităţi sale de investigare,
distingem:
- microscop monocular
- microscop binocular
- microscop cu obiective interschimbabile
- stene stereo microscop
- microscop comparator.
Fig. 8. Schema microscopului comparator
37

2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete, infraroşii şi Roentgen
În criminalistică, în examinările la faţa locului, dar mai ales în laborator, cercetarea
urmelor şi înscrisurilor se face atât la lumina naturală, cât şi la cea artificială.
De fapt, ochiul omenesc percepe în aceste cazuri lumina radiată, caracterizată de
anumite lungimi de undă, cuprinse între 400 milimicroni (specifice razelor de culoare violetă)
şi 750 milimicroni (specifice razelor roşii).
Energia radiantă cu lungime de undă mai mică, precum şi cea cu lungime de undă mai
mare sunt invizibile.
Primele sunt radiaţii ultraviolete (deasupra radiaţiilor violete), iar următoarele sunt
radiaţiile infraroşii (sub roşu).
Sub influenţa acestor radiaţii diferite substanţele prezintă o luminiscenţă deosebită, cea
dată de spectrul vizibil al luminii.
În cazul folosirii radiaţiilor ultraviolete, care sunt create de lămpi speciale, numite lămpi
WOOD, se constată prezenţa uleiurilor minerale, petelor de spermă, scrisul şters cu substanţe
chimice, scrisul depus cu cerneluri invizibile (simpatice), diferite tipuri de clei etc.
Radiaţiile infraroşii pătrund în straturi subţiri de hârtie, lemn şi ebonită. Ele sunt folosite
pentru descoperirea seriilor peste care s-a lipit hârtie.
Radiaţiile Roentgen au lungimi de undă şi mai mici decât radiaţiile ultraviolete. Ele au o
putere mare de penetraţie. În examinările criminalistice şi medico-legale, imaginile obţinute
pe filmele radiografice cu ajutorul radiaţiilor Roentgen se folosesc curent în cercetarea
obiectelor opace şi a corpului uman.
Ca sursă de radiaţii se folosesc instalaţiile Roentgen portative sau staţionare.
3. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR
38

Curs criminalistica adriana tudorache-format ifr

Curs criminalistica adriana tudorache-format ifr

Empfohlen

Empfohlen

Weitere ähnliche Inhalte

Was ist angesagt?

Was ist angesagt? (20)

Andere mochten auch

Andere mochten auch (10)

Ähnlich wie Curs criminalistica adriana tudorache-format ifr

Ähnlich wie Curs criminalistica adriana tudorache-format ifr (10)

Curs criminalistica adriana tudorache-format ifr