Drept Roman

1
GABRIELA LUPSAN COSMIN DARIESCU
D R E P T R O M A N
(NOTE DE CURS)
2003

2
PLANUL CURSULUI
CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definitia dreptului roman
1.2. Însemnatatea dreptului roman
1.3. Diviziunile dreptului roman
1.4. Periodizarea dreptului roman
CAPITOLUL AL II-LEA. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
2.1. Definitia izvorului de drept
2.2. Obiceiul juridic
2.3. Legea
2.4. Edictele magistratilor judiciari
2.5. Senatus consultele
2.6. Constitutiile imperiale
2.7. Jurisprudenta
CAPITOLUL AL III-LEA. ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI
PROCEDURA CIVILA
3.1. Diviziunea procesului în doua faze: ius si iudicum
3.2. Procesul formular
3.2.1. Formula, actio, iudicium
3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei
3.2.3. Clasificarea actiunilor
3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a
pretorului
3.3. Procesul extra ordinem
3.3.1. Începuturile procesului extra ordinem
3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem
3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei
CAPITOLUL AL IV. DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM)
4.1. Diviziunea lucrurilor
4.2. Proprietatea privata
4.2.1. Ager gentilicius
4.2.2. Heredium si fundus
4.2.3. Ager publicus
4.3. Proprietatea în epoca clasica
4.3.1. Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate
4.3.2. Proprietatea quiritara
4.3.3. Proprietatea pretoriana
4.3.4. Proprietatea provinciala si cea peregrina
4.4. Apararea proprietatii
4.4.1. Rei vindicatio
4.4.2. Actiunea publiciana
4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian
4.4.4. Actiunea publiciana a posesorului de buna-credinta
4.5. Posesiunea

3
4.5.1. Definitia posesiunii
4.5.2. Elementele posesiunii
4.5.3. Dobîndirea si pierderea posesiunii
4.5.4. Persoanele care au posesiunea
4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea)
4.5.6. Efectele posesiunii
4.5.7. Protectia posesiunii. Interdictele posesorii
4.6. Servitutiile
4.6.1. Definitia servitutiilor
4.6.2. Servitutiile prediale
4.6.3. Servitutiile personale
4.6.4. Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor
4.7. Drepturile reale pretoriene
4.8. Superficia
CAPITOLUL AL V-LEA. OBLIGATIILE (OBLIGATIONES)
5.1. Despre obligatii
5.1.1. Definitia romana a obligatiilor
5.1.2. diviziunea obligatiilor
5.1.3. Izvoarele obligatiilor
5.2. Notiunea romana de contract
5.2.1. Contracte si pacte
5.2.2. Conditiile de validitate a contractelor
5.2.3. Diviziunea contractelor
5.3. Contractele formale
5.3.1. contractele verbale
5.3.2. Contractele litteris
5.3.3. Chirografele si singrafele
5.4. Contractele reale
5.4.1. Definitia contractelor reale
5.4.2. Mutuum
5.4.3. Comodatul
5.4.4. Depozitul
5.4.5. Depozite exceptionale
5.4.6. Gajul
5.4.7. Fiducia
5.5. Contracte consensuale
5.5.1. Vînzarea-cumpararea
5.5.2. Locatiunea
5.5.3. Mandatul
5.5.4. Societatea
5.6. Contractele nenumite
5.6.1. Sanctiunea contractelor nenumite în epoca lui Iustinian
5.6.2. Schimbul
5.6.3. Tranzactia
5.6.4. Precariul
5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu
5.7.1. Îmbogatirea fara justa cauza
5.7.2. Plata nedatoratului
5.7.3. Gestiunea de afaceri

4
5.8. Obligatii nascute din delicte
5.8.1. Delicte publice si delicte private
5.8.2. Razbunarea privata
5.8.3. Poena
5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte
5.8.5. Iniuria
5.8.6. Furtum
5.8.7. Damnum iniuria datum
5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor
5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele
savârsite de persoanele în putere
5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal

5
CAPITOLUL I.
NOTIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definitia dreptului roman
Dreptul roman a fost definit ca sistemul de coeziune sociala în
vigoare între anii 754 î.H. si 565 d.H.1
Într-o alta opinie, dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de
conduita instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem
de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice, aflate într-un
proces continuu de transformare si interconditionare2.
În viziunea noastra, dreptul roman reprezinta ansamblul normelor
de conduita susceptibile de a fi aplicate cu ajutorul fortei de constrângere a
autoritatilor romane. Aceasta definitie tine seama de particularitatea dreptului
roman de a se fi dezvoltat, sub multe aspecte, prin opera jurisprudentilor, chiar
înaintea aparitiei unor reglementari edictate de catre autoritatile statului roman.
1.2. Însemnatatea dreptului roman
“Filosofii si jurisconsultii Romei sunt, înca, învatatorii speciei
umane. Caci, în parte, cu materialul bogat pe care ni l-au transmis, am construit
edificiul legislatiei noastre nationale. Roma a supus Europa cu armele sale; ea a
civilizat-o prin legile sale” (Jean Étienne Marie Portalis, jurist francez , care a trait
între 1746-1807)3;
“Dreptul roman fiind baza tuturor legislatiilor civilizate, el nu trebuie
neglijat, ci din contra, trebuie studiat în toate amanuntele lui, caci este si astazi,
dupa aproape doua mii de ani, calauza cea mai sigura pentru jurisconsult si
1 M.V.Jakota, Drept roman, vol.1, Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, p.5;
2 E.Molcut, D.Oancea, Drept roman, Casa de Editura si Presa “Sansa “ S.R.L., Bucuresti, 1997,
p. 5;
3Apud D.Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Bucuresti, Atelierele Grafice Socec&Co,
Societate Anonima, 1926, p.5;

6
magistrat.”(Dimitrie Alexandresco,1850-1925, profesor de drept civil la Facultatea
de Drept din Iasi)4;
Într-o alta opinie, dreptul roman prezinta interes pentru ca:
a) A creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul caruia s-au
putut exprima ideile juridice cerute de viata practica;
b) A determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinta a fost ca notiunile
juridice actuale au aparut în marea lor majoritate în cadrul sau, caracterizându-se
prin precizie, claritate si logica stricta;
c) A contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre
transmise lumii moderne;
d) Determina formarea unei educatii juridice atât pentru omul de cultura, cât
si pentru specialistul care se formeaza în stiinta dreptului;
e) Dezvolta simtul juridic practic.5
1.3. Diviziunile dreptului roman
Un renumit jurisprudent roman, pe nume Ulpian, considera ca dreptul roman
are doua compartimente importante:
DREPTUL PUBLIC: ansamblul de norme care reglementeaza organizarea
statului roman, pe de-o parte, iar, pe de-alta, reglementeaza relatiile dintre stat si
persoane particulare.6;
DREPTUL PRIVAT: ansamblul de norme juridice ce reglementeaza relatiile
dintre particulari;
DREPTUL PRIVAT are urmatoarele diviziuni:
IUS CIVILE: ansamblul de norme juridice care reglementeaza, într-o maniera
formalista; relatiile dintre persoane care sunt fie cetateni romani, fie peregrini cu “ius
commercii” (adica cu dreptul de a se folosi de ius civile);
IUS HONORARIUM (FACTUM): Sistemul de reguli complementare lui ius
civile, elaborat de magistratii judiciari, cu ajutorul jurisprudentilor, pentru
reglementarea unor raporturi sociale noi, pe care ius civile nu le luase în
considerare. Se dezvolta dupa votarea Legii Aebutia (150 î.H – finele sec. al II-lea
4 Ibidem, p.5;
5 St. Cocos, Drept roman. Breviar, Editura Fundatiei “România de Mâine”, 2000, p.8;
6 Ibidem, p.9;

Î.H). Sediul juridic: edictele magistratilor judiciari, dar mai ales, edictele
pretorilor7;
IUS GENTIUM Ansamblul de norme juridice care reglementeaza
7
relatiile dintre cetatenii romani si peregrini sau dintre peregrini;
IUS NATURALE: un ansamblu vag si variabil de principii
presupuse conforme cu “ordinea naturala”, cu natura.8 Este comun tuturor
fiintelor de pe pamânt, din cer sau din mare. Într-o alta acceptiune, prin drept
natural se întelege ansamblul de reguli de conduita care sunt respectate de
catre toate popoarele, oriunde si oricând, fiind stabilite, pentru orice fiinta
omeneasca, de catre divinitate.9 Exemple de institutii ale dreptului natural:
uniunea barbatului cu femeia, zamislirea si educarea copiilor etc.
1.4. Periodizarea dreptului roman
În general, majoritatea autorilor, împart dreptul roman în trei epoci, dupa cum
urmeaza:
I. Strvechiul drept roman (754 sau 753 î.H, anul fundarii Romei
pâna la Legea celor XII Table – 450 î.H);
II. Vechiul drept roman (de la Legea celor XII Table pâna în sec. I
Î.H);
III. Dreptul roman clasic (din secolul I d.H pâna la mijlocul secolului
al III-lea d.H).10
Alti autori considera ca periodizarea dreptului roman contine
urmatoarele epoci:
- vechiul drept roman ( din 754 î.H – 27 î.H);
- dreptul clasic ( din 27 î.H – 284 d.H, anul întronarii lui Diocletian);
- dreptul postclasic ( din 284 d.H – 565 d.H, anul mortii împaratului
Iustinian)11.
REZUMAT
Dreptul roman, sistem de coeziune sociala în vigoare între anii 754 î. H. si 565
d. H., a stat la baza crearii si dezvoltarii tuturor sistemelor de drept din lume.
7 M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.67;
8 Ibidem, p.67;
9 St.Cocos, op.cit., p.10;
10 M.V.Jakota, op.cit., vol.1,p.10;

8
Prezentul curs analizeaza cîteva norme si reguli din domeniul dreptului public,
în special organizarea judecatoreasca, accentul fiind pus pe dreptul privat, care
reglementeaza relatiile dintre particulari.
Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei institutii juridce se face, în
mod istoric, parcurgîndu-se, astfel, epocile dreptului roman, respectiv, stravechiul si
vechiul ius civile, dreptul clasic si dreptul din timpul lui Justinian.
CONCLUZII
Cunoasterea dreptului roman influenteaza formarea unei educatii juridice pentru
viitorul specialist în stiinta dreptului.
TEME DE CONTROL
1. Însemnatatea si actualitatea dreptului roman
2. Diviziunile dreptului roman si ramurile de drept din sistemul de drept
actual
3. Viata si opera legislativa a împaratului Justinian.
11 St. Cocos, op.cit., p.19;

9
CAPITOLUL AL ll-LEA
IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
2.1. Notiunea de izvor de drept
Notiunea de izvor de drept are doua sensuri:
¨ Sensul material: conditiile sociale, economice, politice care au
determinat edictarea unor norme juridice;
¨ Sensul formal: caile prin care normele juridice sunt aduse la
cunostinta celor guvernati (Exemplu: Parlamentul foloseste legile ca forma de
exprimare a normelor juridice pe care le adopta, Guvernul foloseste hotarârile
sau ordonantele de urgenta, ministrii folosesc forma instructiunilor pentru a
comunica normele juridice pe care le elaboreaza).
În continuare vom folosi notiunea de izvor de drept doar în sens formal.
Izvoarele formale ale dreptului roman sunt:
Consuetudinea (obiceiul juridic roman);
Legea ;
Edictele magistratilor judiciari;
Senatus consultele;
Constitutiile imperiale;
Jurisprudenta.
Cel mai vechi izvor de drept roman este consuetudinea. Restul izvoarelor s-au
adaugat în cursul evolutiei istorice a societatii romane.
2.2. Obiceiul juridic (consuetudinea, mos maiorum)
Dreptul roman a fost, prin excelenta, un drept consuetudinar12.
De-a lungul timpului s-au facut numeroase încercari de a defini consuetudinea.
Unele definitii antice nu ne multumesc pe deplin, întrucât ele se refera fie la
fundamentul fortei juridice a consuetudinii (Ulpian: “obiceiul se bazeaza pe
12 M.V.Jakota, op.cit., vol.I,p.69

consimtamântul tacit al poporului, consacrat printr-un uzaj îndelungat”13), fie folosesc o
terminologie ca diferenta specifica un sinonim al notiunii de definit (Salvius Iulianus:
“Obiceiul este reglementarea despre care se spune ca a fost instituita de moravuri, de
obiceiul stramosilor”14).
10
Doctrina contemporana de drept roman a oferit o definitie mai clara a
consuetudinii:
Consuetudinea este un obicei care se repeta mereu acelasi în cazuri
identice. Aceasta aplicare permanenta a obiceiului constituie o reafirmare a
existentei si validitatii lui15.
În opinia noastra,
Consuetudinea reprezinta totalitatea regulilor de conduita care
trebuie respectate atunci când individul se afla în anumite situatii din viata
cotidiana, reguli ce au fost elaborate pe baza experientei de viata a generatiilor
trecute de catre comunitatea umana al carui membru este respectivul individ .
Consuetudinea romana se distinge prin formalism si imuabilitate. Desi ritmul
vietii economice romane se accelerase mult, spre sfârsitul Republicii, totusi, ius civile
mentinea modurile formaliste, greoaie, de dobândire a proprietatii quiritare, moduri de
dobândire dictate de consuetudine. Dar stabilitatea consuetudinii si obligativitatea
respectarii ei de catre autoritatile romane au avut si un efect pozitiv, creând cetateanului
roman un sentiment de siguranta, la care celelalte popoare mediteraneene doar visau.
Cunoasterea si interpretarea consuetudinii au fost, initial, apanajul exclusiv al
pontifilor, dar din secolul al III-lea î.H, în aceste domenii se afirma jurisprudentii laici.16
DICTIONAR:
Pontif (pontifex, “cel care deschide caile spre zei”). Colegiul pontifilor, înfiintat de
Numa, compus initial din trei sau cinci membri si în cele din urma din 16, pe timpul lui Cezar,
detine un loc de exceptie în organizarea religioasa a Romei. Pastrator al traditiei, el este
însarcinat sa supravegheze în întregime cultul privat si public. Dar are si alte atributii precise
(ius pontificale): sfintirea edificiilor, stabilirea zilelor faste si a celor nefaste, stabilirea regulilor
jocurilor de origine romana, pastrarea cartilor “pontificale” si, pâna la sfârsitul secolului al IV-lea
î.Hr., pastrarea si cunoasterea legilor si formulelor de procedura. Acest colegiu a fost
deschis plebei începând din anul 300 î.Hr.; membrii sai au fost mai întâi recrutati prin
13 Ibidem, p.69;
14 Ibidem, p.69;
15 Ibidem, p.70;
16 Ibidem, p.70;

cooptare, apoi au fost alesi de catre comitii în formatie restrânsa. În fruntea colegiului se afla
marele pontif (Pontifex Maximus), numit pe viata de colegii sai, înzestrat cu prerogativele
religioase ale vechilor regi… Îi numeste pe cei 15 flamini, alege vestalele, joaca un rol
preponderent în cultul lui Iupiter Capitolinul, asista la casatoriile prin confarreatio. Prestigiul
marelui pontif este considerabil. Cezar, începând din 63, obtine marele pontificat; în timpul
Imperiului, toti împaratii vor purta titlul de Pontifex maximus17.
Pentru detalii asupra unei consultatii juridice a pontifilor a se consulta
11
M.V.Jakota, Drept roman, Iasi, Editura Fundatiei “Chemarea”, 1993, vol.I, p.71.18
2.3. Legea
Notiunea de lege (lex) avea, în dreptul roman, trei întelesuri:
Legi votate de adunarile poporului (leges publicae populi romani);
Reglementari cu caracter administrativ (leges datae);
Clauze introduse în actele juridice ( leges privatae).19
Legile votate de adunarile poporului poarta numele de legi rogatae.
Legea rogata este acordul de vointa dintre magistratul cu drept de a
convoca adunarea poporului (consuli, tribuni, dictator sau pretor) si adunarea
poporului, acord prin care magistratul propune (rogat), iar poporul accepta propunerea
magistratului (iubet), transformând-o în lege publica a poporului roman.20
Orice lege rogata, dupa votare de catre adunarea poporului era supusa
aprobarii senatului (auctoritas patrum). Din 339 î.Hr, aceasta ratificare se transforma
într-o autorizare prealabila.21
Denumirea legilor rogatae: purta numele magistratului ce o propunea. Astfel:
Daca era propusa de consuli, legea purta numele celor doi
magistrati (Legea Aelia-Sentia);
Daca era propusa de dictator, de tribun sau pretor, legea îi purta
numele acestuia (Legea Aebutia).
17J.C. Fredouille, Larousse.Dictionar de civilizatie romana, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000,
p.155;
18 În anul 2002, Editura “Cugetarea “ din Iasi a tiparit un nou curs de drept roman al profesorului
M.V.Jakota. Întrucât acest nou curs este o varianta concentrata a celui din 1993, studiind, cu precadere,
drepturile reale si obligatiile, în continuare ne vom referi doar la editia din 1993, care în anumite privinte
este mai bogata în informatii.
19 M.V. Jakota, op.cit., vol. I, p.72;
20 În acelasi sens, M.V. Jakota, op.cit., vol.1, p.73 si St. Cocos, op.cit., p.22;
21J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

12
Structura legilor rogatae:
Praescriptio ( preambul care indica numele magistratului care a
propus-o, adunarea care a aprobat-o, locul si data votarii);
Rogatio (textul propriu-zis);
Sanctio (ce masuri se iau daca lege nu este respectata). Din punct
de vedere al lui sanctio, legile rogatae se împart în:
Legi mai mult ca perfecte ( anuleaza actul încheiat împotriva
prevederilor lor si îl sanctioneaza pe cel care l-a consimtit);
Legi perfecte (anuleaza actul juridic încheiat contra prevederilor lor);
Legi mai putin decât perfecte ( nu anuleaza actul juridic ilegal, dar îi
pedepseste pe cel care a consimtit la încheierea acelui act);
Legi imperfecte (nu anuleaza actul ilegal si nu îl pedepsesc pe cel
care a consimtit încheierea acelui act).22 Se pare ca într-o epoca mai veche,
magistratii garantau eficacitatea legilor imperfecte, supunându-i pe cei care le
nesocoteau unui sistem de sanctiuni, pe care-l aplicau, în temeiul puterii lor de a
comanda civil si militar (imperium)23.
Orice lege rogata continea, în forma prescurtata fraza: “ daca ceva în
propunerea de lege n-ar fi conforma cu ius (civile), atunci propunerea aceea sa fie
socotita ca nu a fost facuta”. 24
Legea rogata reprezinta un izvor formal de mai mica importanta pentru dreptul
privat roman. Din 800 de legi rogatae votate între 500 î.Hr. si sec. I , numai 24 interesau
dreptul privat.25
Leges datae reprezinta reglementari care priveau organizarea unei cetati sau a
unei provincii si proveneau de la un magistrat sau de la un general învingator.26
Exemplu: Legea Rupilia, data pentru organizarea Siciliei.
22 Ibidem, p.117;
23 M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.74;
24 Ibidem, p.73;
25 Ibidem, p.74;
26 Ibidem, p.75 si J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

Legile privatae completau actul juridic, exprimând vointa partilor.
LEGEA CELOR XII TABLE- Reprezinta prima legislatie scrisa a romanilor si conform
traditiei dateaza de la jumatatea secolului al V-lea î.Hr. (451-449). Pâna atunci, nu exista
decât obiceiul, cunoscut practic doar de patricieni. Pentru a pune capat acestei situatii care
aducea prejudicii plebeilor, tribunul Terentillius Harsa se spune ca ar fi determinat numirea
unei comisii de zece membri ( decemviri legibus scribundis) însarcinata sa întocmeasca un
cod nou, cunoscut de toti, afisat în for. Desigur ca nu mai posedam tablitele originale, arse în
incendiul provocat de gali în 390 (Î.Hr.), dar ne putem face o idee destul de precisa despre ele
din citatele autorilor antici: acestea ne dau totusi un text întinerit si poate modificat, ulterior
incendiului din 390. Aceasta lege continea reguli foarte diverse ( drept privat, penal, religios,
procedura, sanctiuni), dar si câteva mari principii, cum ar fi interzicerea “privilegiilor” si
consfintea egalitatea plebeilor si patricienilor în fata legii, cu toate ca doar mult mai târziu
(…312-308 î.Hr.) au fost divulgate formalitatile procedurii (lista zilelor faste, actiunile legii etc.)
susceptibile de a le aplica. Pe de alta parte, ea laiciza dreptul si crea un drept obiectiv: dreptul
exista, pentru ca exista o lege care poate fi cunoscuta. Totusi, Legea celor XII Table ramâne
fragmentara si nu este absolut originala: multe dintre regulile pe care le formula erau foarte
vechi; din acest motiv, o anumita perioada a trebuit completata prin dreptul cutumiar exisitent.
Dar, pe drept cuvânt romanii o învatau pe de rost (înca din epoca clasica) si era larg difuzata
în întregul Imperiu: ei o socoteau , pe buna dreptate, baza oricarui drept al lor. Primul
comentariu care s-a facut pe marginea ei dateaza de la începutul secolului al II-lea î.Hr. ( Sext.
Aelius Paetus, consul în 198).27
13
2.4. Edictele magistratilor judiciari
Edictul reprezinta actul prin intermediul caruia magistratul roman (cu ius
edicendi) aducea la cunostinta publicului modul cum întelege sa exercite atributiile
functiei pe care o ocupa, pe timpul mandatului sau de un an. La început orale, edictele
au capatat forma scrisa, fiind afisate pe o tabla alba de lemn, numita album.
Pentru dezvoltarea dreptului privat roman, un rol foarte important l-au avut
edictele magistratilor investiti cu iurisdictio (cu dreptul de a numi un judecator si de a
organiza procesele între particulari). Acesti magistrati erau: pretorul urban, cel peregrin,
edilii curuli la Roma, guvernatorii de provincie si questorii lor.28
27 J .C. Fredouille, op.cit., p.117;
28 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.75;

14
Pentru romani, prin edict se întelegea atât ansamblul reglementarilor din edict
cât si fiecare prevedere în parte.29
Edictul pretorului urban reprezenta modelul dupa care se redactau edictele
celorlalti magistrati cu iurisdictio.30
Edictul perpetuu este edictul care se aplica pe toata durata
mandatului pretorului, adica pe durata unui an întreg.
Edictul repentinum este edictul pe care îl da pretorul pentru
reglementarea unei situatii neprevazute în edictul perpetuu, aparute în cursul
mandatului sau.
Edictul vechi (pars translaticia) reprezenta partea din edictul
pretorului care fusese preluata de catre acesta de la înaintasii sai în
magistratura, întrucât aceasta cuprindea dispozitii utile si juste.
Edictul nou (pars nova) reprezenta contributia noului pretor la
dezvoltarea edictului, adica dispozitiile pe care le introducea pe edict, fie din
proprie initiativa, fie la sfatul jurisprudentilor.31
Pars nova si pars translaticia au disparut la mijlocul sec. al II-lea d.Hr., în
vremea împaratului Hadrian, atunci când jurisconsultul Salvius Iulianus, din ordinul
împaratului, a sistematizat edictul pretorului, transformându-l în întregime într-un edict
perpetuu, care se transmitea fara modificari de la pretor la pretor.32
Cuprinsul edictului pretorului : formule de actiuni civile, de actiuni
pretoriene, prescriptii, exceptii, precum si mijloace variate întemeiate pe puterea
de a comanda a pretorului, mijloace puse la dispozitia justitiabililor.33
Magistratii au fost obligati, prin Legea Cornelia (67 î.Hr.), sa respecte întocmai
dispozitiile edictului.34
Pretorul nu creeaza reguli de ius civile. Reglementarile lui se numesc factum
(adica un set de reglementari care completeaza lacunele lui ius civile). Abia în epoca
clasica, reglementarile pretorului au dobândit denumirea de ius (ius honorarum).35
Ius vine de la zei. Factum vine de la oameni. ( Valentin Georgescu)
29 Ibidem, p.75;
30 Ibidem, p.75;
31 St. Cocos, op.cit., p. 24-25;
32 Ibidem, op.cit. p.25;
33 M.V.Jakota, op.cit., p. 76;
34 Ibidem, p.76;
35 Ibidem, p.78;

15
2.5. Senatus consultele
Senatus consultum reprezinta avizul dat de Senat unui magistrat, care I-a
prezentat o anumita problema. Dupa votare acest aviz trebuia depus în Templul lui
Saturn (care avea rolul de arhiva publica) si din vremea lui Cezar, era copiat în
Jurnalul Oficial.
Din secolul al II-lea d.Hr., se considera ca senatus consultele aveau putere
de lege. Si pâna în secolul al II-lea, senatus consultele aveau o mare forta morala,
magistratii respectându-le cu strictete. Aceasta forta morala se observa din faptul ca
daca în momentul votarii un magistrat si-a manifestat împotrivirea, exercitându-si
dreptul de interventie, senatus consultul ramâne, totusi, cu titlu indicativ, ca o senatus
auctoritas ( vointa senatului) si poate fi supus unui nou vot. Nici senatus consultul nici
senatus auctoritas nu trebuie confundate cu patrum auctoritas ( aprobarea senatorilor
patricieni), care a fost la început ratificarea de catre senatorii patricieni a unei legi
rogata sau a alegerii unui magistrat.
Senatus consultum ultimum este o masura de salvare publica, adoptata de
senat si care confera magistratilor puteri foarte extinse. Se evita, astfel, numirea unui
dictator. Acest tip de senatus consult a aparut la sfârsitul sec. al II-lea î.Hr.36
Denumirea senatus consultelor: purtau numele magistratului care le-a propus,
nume caruia I se adauga terminatia “-ianum” (Senatus consultul Trebellianum, sau
Senatus consultul Orfitianum).37
2.6. Constitutiile imperiale
Constitutiile imperiale reprezinta acte normative care provin de la împarat
(din cancelaria acestuia) si care, începând cu secolul al II-lea d.Hr. au putere de lege
în toate domeniile. În perioada Imperiului Târziu, constitutiile imperiale iau numele de
leges (legi). Ele vor fi adunate în diverse coduri.
Constitutiile imperiale sunt de patru feluri:
Edicte (edicta), adica actul prin care împaratul anunta cum avea sa-si
exercite atributiile, pe timpul domniei. Erau valabile pentru întregul Imperiu si
sunt, de multe ori, preluate de împaratii care urmeaza;

16
Rescriptele sunt raspunsuri date de împarat unei persoane
particulare sau unui magistrat, raspunsuri în legatura cu anumite chestiuni de
drept privat;
Mandatele (mandata) sunt instructiuni administrative adresate
guvernatorilor de provincie;
Decretele (decreta) reprezinta hotarârile date de împarat în
procese. Aceste hotarâri serveau ca precedente judiciare, creând jurisprudenta.
Erau adunate în culegeri de decrete.38
2.6. Jurisprudenta
Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si
jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse în celelalte izvoare ale
dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.
Jurisconsultii erau acei jurisprudenti (specialisti în drept,
cunoscatori ai dreptului ) care primisera de la împarat dreptul de a da consultatii
întemeiate pe autoritatea acestuia (ius respondendi ex auctoritate Augusti).39
Augustus a fost primul împarat care a acordat acest privilegiu lui Massurius
Sabinus. Acest “ius publice respondendi ex auctoritate Augusti ” reprezenta mai
mult decât o recomandare. Astfel, conform unui rescript al împaratului Hadrian,
rescript care confirma o practica mai veche, din timpul lui Augustus, daca
raspunsurile jurisconsultilor sunt concordante într-o problema de drept, ele se
impun judecatorului cu titlu de lege. Daca nu sunt concordante, atunci
judecatorul poate sa urmeze opinia care i se pare preferabila. Exista o disputa
asupra posibilitatii de alegere a judecatorului. Era el silit sa aleaga numai dintre
raspunsurile jurisconsultilor sau putea adopta o solutie propusa de un
jurisprudent ?40
ACTVITATEA JURISPRUDENTILOR:
· Agere ( cum sa te comporti în instanta);
· Cavere ( redactarea actelor juridice);
· Respondere ( consultatii juridice);
37 M.V.Jakota, op.cit., p. 76
40 Ibidem, p.95;

· Scribere (redactarea de tratate de drept, de culegeri de formulare si
17
de raspunsuri ).
Pentru amanunte legate de activitatea jurisprudentilor a se vedea
M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.97-101.
REZUMAT
Acceptiunea în sens formal a izvoarelor de drept consta în totalitatea
mijloacelor prin care normele de conduita sociala sînt exprimate în norme cu putere
obligatorie, deci norme de drept.
Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele, obiceiurile, adica
reguli nescrise care, aplicate în mod continuu si îndelungat, au capatat forta juridica.
Aproape singurele izvoare de drept pîna dupa razboaiele punice, cutumelor li s-au
adaugat alte izvoare de drept.
Legea, definita de Gaius ca fiind „ceea ce poporul porunceste si rînduieste”,
reprezinta o hotarîre pe care poporul o ia în adunarile sale legislative, organizate fie
dupa criteriul averii, fie dupa cel al domiciliului.
Edictul este un program pe care magistratii îl afisau în for la intrarea lor în
functie si care cuprindea dispozitiile pe care acestia urmau sa le ia cu privire la
organizarea instantelor si la modul în care întelegeau sa solutioneze pricinile dintre
cetateni. Edictul era perpetuu sau repentina, vetus sau novum.
Dupa instaurarea imperiului, activitatea pretorilor se restrânge, pierzându-si
din forta creatoare în fata vointei împaratului, concretizata în constitutii, edicte,
mandate, decrete, rescripte.
Hotarârile senatului nu erau izvoare de drept în epoca republicana, ele
dobândind aceasta calitate în timpul domniei împaratului Hadrian (117-138 d. H.).
Senatus consultele exprimau, în realitate, tot vointa împaratului.
Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti,
prin interpretarea normelor juridice cuprinse în celelalte izvoare ale dreptului privat
roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.

18
CONCLUZII
Izvoarele de drept roman – cutuma, legea, edictul pretorilor, senatus
consultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta – au evoluat în stânsa legatura cu
schimbarile în structura sociala si politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare
corespunzându-i o anumita ierarhie a acestora.
TEME DE CONTROL
1.Definiti izvorul de drept si analizati unul dintre izvoarele formale ale dreptului
roman
2.Explicati adagiul “Ius honorarium viva vox est iuris civilis” (“dreptul pretorian
este vocea vie a dreptului”)
2. Prezentati o consultatie juridica a pontifilor
3. Prezentati activitatea unuia dintre jurisprudentii cunoscuti (Servius Rufus,
Marcus Tullius Cicero, Sextus Pomponius, Gaius, Paul, Ulpian, de exemplu)

19
CAPITOLUL AL III-LEA
ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA
(ORDO IUDICIORUM PRIVATORUM)
3.1 Diviziunea procesului în doua faze: ius si iudicum
Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care
reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate (mai
precis, drepturi reale), mostenire si valorificarea drepturilor de creanta.41
Dreptul privat roman a cunoscut urmatoarele trei proceduri:
Procedura actiunilor legii ( corespunde epocii vechi a dreptului roman);
Procedura formulara ( corespunde epocii clasice a dreptului roman);
Procedura extra ordinem ( începe sa fie aplicata în anumite litigii în paralel
cu cea formulara si o înlocuieste complet pe aceasta în epoca postclasica).
Procedura actiunilor legii si procedura formulara se caracterizeaza
prin împartirea procesului în doua etape:
Etapa in iure, care se desfasoara în fata magistratului;
Etapa in iudicio, care se desfasoara în fata judecatorului.
Procedura extra ordinem se deosebea de procedura actiunilor legii
si de cea formulara prin lipsa celor doua etape enumerate mai sus. Desfasurarea
procesului se realiza într-o singura faza.42
Pentru amanunte asupra desfasurarii procesului roman în cele doua faze, in
iure si in iudicium, a se consulta M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.109-122.
3.2.Procesul formular
3.2.1.Formula, actio, iudicium
Procedura formulara a fost introdusa prin Legea Aebutia (a doua jumatate a
sec. al II-lea î.Hr.). Aceasta procedura a coexistat cu procedura actiunilor legii pâna în
41 E. Molcut, D.Oancea, op.cit., p.59;

anul 17 î.Hr., când, prin Legile Iuliae iudiciariae, procedura actiunilor legii a fost
abrogata.43
20
Elementul central al procedurii formulare îl reprezinta formula. Dar pentru a
întelege formula este necesar sa definim notiunea de actio (actiunea).
Actio (actiunea) reprezinta dreptul unei persoane de a pretinde în justitie
ceea ce I se datoreaza. 44
Într-o alta opinie, prin actio se întelege un mijloc procedural la îndemâna unei
persoane careia i s-a încalcat un drept subiectiv, pentru valorificarea acestuia.45
Procedura eliberarii actiunii este urmatoarea:
1) Reclamantul îsi alege o actiune de pe edict si-i solicita magistratului
judiciar eliberarea formulei corespunzatoare;
2) Magistratul îi acorda sau nu reclamantului formula corespunzatoare
actiunii alese;
3) Daca nu exista actiune pe edictul magistratului judiciar, reclamantul nu-si
poate apara dreptul încalcat. În aceasta situatie, magistratul judiciar poate elibera o
actiune noua. Aceasta actiune noua poate fi actiune in factum sau actiune utila. Astfel
de actiuni se eliberau doar la sfatul unui jurisprudent 46.
Din prezentarea succinta a procedurii de eliberare a unei actiuni, se observa
ca, în procedura formulara, fiecarei actiuni îi corespunde o formula.
Formula reprezinta un model de actiune. Acest model, specific pentru
fiecare actiune în parte, era alcatuit, dintr-o serie de instructiuni adresate judecatorului
privind etapele de solutionare a litigiului cu care era sesizat de catre magistratul
judiciar.
Sfera notiunii de “formula” cuprinde:
a) Formule incluse pe album ( adica în edictul magistratului judiciar);
b) Formule eliberate de pretor sau de alt magistrat judiciar dupa o
prealabila examinare a cazului terminata printr-un decret ( formule in factum
decretale);
c) Formule eliberate de pretor pentru a-I sluji judecatorului în
solutionarea unui litigiu concret ( este vorba de formule din edict sau in factum
43 Ibidem, p.43;
46 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128-129

decretale dar particularizate prin mentionarea numelor reclamantului si pârâtului
din speta).
Efectul formulei: limiteaza puterea judecatorului la problemele de drept si
de fapt mentionate în formula.
21
Exemplu de formula ( actio certae creditae pecuniae):
“Titius va fi judecator. Daca ti se pare ca pârâtul trebuie sa dea 10.000 de sesterti
reclamantului, atunci judecatorule condamna pe pârât sa plateasca reclamantului 10.000 de
sesterti. Daca nu ti se pare absolva.”
3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei
Formula este alcatuita din :
3)DEMONSTRATIO
2)CONDEMNATIO
I. Parti principale, care sunt urmatoarele:
a) Intentio;
b) Condemnatio;
c) Demonstratio;
d) Adiudicatio.
II. Parti accesorii47, care sunt urmatoarele:
a) Exceptii;
b) Replici, duplici, triplici;
c) Prescriptii.
3.2.3.Studiul partilor principale ale formulei
INTENTIO reprezinta pretentia reclamantului. Întreaga formula se poate reduce,
uneori, la intentio.
INTENTIO poate fi :
1) INTENTIO

22
Certa ( reclamantul pretinde un lucru determinat, cum ar fi un sclav, un cal etc.);
Incerta ( pretentia reclamantului nu este bine precizata : “ Ce ti se pare ca pârâtul
datoreaza reclamantului”).48
INTENTIO mai poate fi:
In ius (se refera la o problema de ius civile). Se recunosc dupa anumite expresii tip :
“ex iure quiritium esse”, “dare, facere, opportere”;
In factum (se refera la o problema care nu este reglementata de ius civile, adica la o
situatie de fapt) Exemplu: “daca ti se pare ca reclamantul a depus la pârât o masa
de argint”.49
CONDEMNATIO: partea principala a formulei prin care se confera judecatorului
puterea de a-l obliga pe pârât sa plateasca o suma de bani sau de a-l absolvi, dupa
cum pretentia reclamantului este dovedita sau nu.
CONDEMNATIO poate fi:
Certa ( se fixa suma de bani la plata careia judecatorul trebuia sa-l condamne pe
pârât ). Vointa judecatorului nu avea nici un rol în stabilirea cuantumului acestei
sume de bani;
Cu taxatie ( magistratul stabileste plafonul maxim al sanctiunii pecuniare);
Incerta ( judecatorul primeste ordinul de a aprecia valoarea condamnarii în bani :
“cât va fi acel lucru, judecatorule condamna-l pe pârât fata de reclamant”).50
DEMONSTRATIO: figureaza la începutul formulei pentru a-I arata judecatorului
cauza, fundamentul juridic al pretentiei reclamantului ( adica al lui intentio).
Demonstratio se întâlneste doar în formulele actiunilor de buna-credinta. Demonstratio
nu exista în actiunile in factum, în actiunile “condictio” sau în actiunile reale.
ADIUDICATIO: parte din formula prin care magistratul îi da dreptul judecatorului
de a împarti lucrul si de a da în proprietate. Se întâlneste doar în actiunile de partaj a
unei succesiuni, a unui bun comun sau în actiunile de fixare a unui hotar.
B. Studiul partilor accesorii ale formulei
PRESCRIPTII: adaugiri scrise înainte de formula. Prescriptiile sunt :
· În favoarea reclamantului ( pro actore): evita stingerea actiuniii ca efect
al litis contestatiunii. Exemplu: în cazul platii anuale a unei sume de bani.
47Ibidem, p.130;
48 Ibidem, p.130;
49 Ibidem, p.130;
50 Ibidem, p.131;

23
· În favoarea pârâtului (pro reo). Au disparut, fiind înlocuite de exceptii.
EXCEPTIILE: parti accesorii ale formulei , introduse la cererea pârâtului, care
constau în elemente de drept sau de fapt care daca sunt dovedite duc la respingerea
definitiva a actiunii reclamantului sau la amânarea urmaririi. Exceptiile izvorasc din legi,
senatus consulte, sau se întemeiaza pe iurisdictio (puterea magistratului judiciar de a
organiza procesul civil), caz în care se numesc exceptii in factum.
Exceptiile sunt:
· Perpetui: se pot invoca oricând pe parcursul procesului civil. Daca, din
eroare nu se invoca, pârâtul putea cere repunerea în situatia
anterioara.
· Dilatorii: se pot invoca doar într-un anumit termen. Exemplu: exceptia
plus petitio tempore.51
REPLICA: raspunsul reclamantului la exceptia invocata de catre pârât.
DUPLICA: obiectia pârâtului la replica.
TRIPLICA: raspunsul reclamantului la duplica.
3.2.4.Clasificarea actiunilor
Atâtea drepturi erau sanctionate în dreptul roman, câte actiuni existau pe
edictele magistratilor judiciari.52
- Cea mai cuprinzatoare clasificare a actiunilor era în actiuni personale si
actiuni reale
a)Actiuni personale (actiuni introduse de catre titularii de drepturi personale
împotriva persoanelor care nu si-a executat obligatiile corespunzatoare respectivelor
drepturi personale). Caracteristici:
- Numele pârâtului figureaza în intentio;
- Izvorasc din contracte, delicte civile sau fapte juridice licite: îmbogatirea
fara justa cauza, gestiunea de afaceri;
- Se recunosc dupa cuvintele “ dare, facere, opportere”.
b) Actiuni reale (actiuni introduse împotriva unei persoane care detine sau
poseda un bun, actiune pornita de catre o alta persoana care pretinde un anumit drept
asupra acelui bun, adica un drept real). Denumirea actiunilor reale: vindicationes ( rei
vindicatio, vindicatio servitutis, etc). Tot în categoria actiunilor reale intra actiunile
51 Ibidem, p.133;
52 Ibidem, p.134;

confesorii (actiunea prin care reclamantul sustine ca este titularul unui drept de
servitute) si actiuni negatorii ( actiune prin care titularul dreptului real respinge pretentia
unei persoane ca ar avea un drept de servitute asupra lucrului sau). Caracteristici:
24
- În intentio apare numele reclamantului si afirmatia ca el este proprietar sau
afirmatia ca este titularul unui alt drept real: “Daca ti se pare ca sclavul aprtine
reclamantului…”;
- Nu au demonstratio. Sunt arbitrare.
- Pârâtul da o satisdatio iudicatum solvi (promisiune întarita cu garantii ca va
plati suma de bani la care eventual ar putea fi condamnat. Satisdatio este un contract
de drept civil.
2) Actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta
a)Actiuni de drept strict (judecatorul nu putea sa le interpreteze, ci respecta
fiecare cuvânt înscris în formula). Pâna în secolul I î.Hr. nu se tinea cont de violenta, dol
etc;
b)Actiuni de buna-credinta (actiuni in ius, care au în intentio clauzula “ ex fide
bona”). Caracterisitici:
- Judecatorul are o larga putere de apreciere;
- Aceste actiuni izvorasc din : contractele de societate, depozit, locatie, mandat,
fiducie, vânzare sau din faptul de gestiune de afaceri ori din tutela. Actiunea rei uxoriae
(privind restituirea dotei femeii);
- Exceptia de dol este întotdeauna subînteleasa în formula. Pârâtul poate
invoca aceasta exceptie pentru prima data înaintea judecatorului;
- Actiunile de buna-credinta admit compensatia, dobânzi moratorii, dobânzi
convenite prin pactul de dobânda;
- Plata între litis contestatio si judecata este valabila.
3). Actiuni civile si actiuni onorare
a) Actiunile civile sunt actiuni bazate pe dreptul civil ( rezultate din actiunile
legii);
b) Actiunile onorare sunt actiunile formulate de catre pretori si de catre
ceilalti magistrati judiciari.
4). Actiuni directe si actiuni utile
c) Actiunea directa este actiunea civila formulata de catre lege pentru o
anumita situatie;

d) Actiunea utila este actiunea construita de pretor, pornind de la actiunea
directa, pentru a se aplica unei situatii neprevazute de lege. Actiunea
utila presupune întotdeauna fictiune.
5). Actiuni directe si actiuni contrare (apar dintr-un contract nascut unilateral
si devenit bilateral pe parcursul executarii, adica dintr-un contract sinalagmatic
imperfect)
e) Actiunea directa rezulta din contractul unilateral initial. Este actiunea
25
creditorului împotriva debitorului obligatiei initiale;
f) Actiunea contrara rezulta din contractul bilateral final. Este actiunea
debitorului initial împotriva creditorului initial.
6). Actiuni penale si rei persecutorii;
7). Actiuni arbitrare;
8). Actiuni cu transpunere de persoana;
9). Actiuni “in bonum et aequum concepta”
Pentru aceste actiuni a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, vol.I, p.134-141.
3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului
Interdictele sunt de doua feluri:
Interdicta ( ordin de a nu face ceva, de a te abtine de la o activitate) Exemplu:
“Nu tulbura pe posesor !”
· Decreta ( pretorul obliga o persoana sa faca ceva) Exemplu: “Restituie!”
Din epoca clasica, interdictele se refera exclusiv la decreta53.
Trimiteri în posesie erau foarte importante în provincii;
Restitutio in integrum însemna repunerea partilor în situatia dinaintea
încheierii unui act sau în situatia anterioara producerii unui fapt juridic. Restitutio in
integrum se acorda în urmatoarele cazuri:
Pentru eroare;
Pentru dol;
Pentru violenta;
Pentru minoritate;
Pentru fraudarea creditorilor;
În favoarea tânarului sub 25 de ani care a încheiat un act juridic ce-l pagubeste;

26
Pentru soldatul plecat în razboi sau pentru magistratul în misiune (rei publicae
causa);
Pentru repunerea în termen spre a se putea folosi o actiune temporara;
Pentru cazul când cineva ti-a uzucapat lucrul
Conditii pentru restitutio in integrum:
Restituirea se acorda în termen de un an de zile, din momentul în care
reclamantul ia cunostinta de actul juridic pagubitor;
Prejudiciul sa fie mare.54
3.3.Procesul extra ordinem
3.3.1.Începuturile procesului extra ordinem;
Originile procesului extra-ordinem pot fi gasite în urmatoarele fenomene
juridice:
în cognitio extraordinaria de la începutul Imperiului (adica o procedura
complet diferita de cea formulara, care se desfasura numai în fata unui
magistrat, în chestiuni administrative);55
în competenta judiciara a comandantului roman;
în fideicomisul lui Lucius Lentulus, executat de catre Augustus si reglementat
de catre acesta, la sfarul juristului Trebatius Testa. Conform acestei
reglementari, consulul sau pretorul fideicomisorium au competenta de a-l
ajuta pe fideicomisar sa-si primeasca bunul lasat de de cuius, prin fiduciar.
DICTIONAR:
Fideicomisul reprezinta actul juridic prin care autorul testamentului însarcineaza
o persoana gratificata prin acel testament (numita fiduciar) sa transmita o succesiune, o
cota-parte dintr-o succesiune sau un anumit lucru unei a treia persoane ( numita
fideicomisar). Pâna la Augustus, fiduciarul nu putea fi constrâns în justitie sa execute
fideicomisul, astfel încât, pâna în acea epoca, autorul testamentului trebuia sa se
bazeze numai pe buna-credinta fiduciarului ( numita, în limba latina, fiducia, ae). 56
53 Ibidem, p.141;
54 Ibidem, p. 144;
55 René Foignet , Manuel élémentaire de Droit romain , Neuviéme Édition, Libraire Arthur
Rousseau. Rousseau et C ie Éditeurs, Paris, vol.1, 351;

27
3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem
În cursul Principatului, procesul extra-ordinem a fost admis în tot maio multe
materii precum: litigiile dintre mama si fostul ei sot cu privire la recunoasterea copilului,
actiunea mamei împotriva sotului ei divortat pentru a fi obligat sa plateasca alimente,
cererile privind onorariul de avocat, probleme de drept sacru, procesele de libertate, de
ingenuitate, litigiile dintre parinti si copii etc. Din secolul al III-lea e.n., procesul extra-ordinem
îl înlocuieste pe cel ordo iudiciorum privatorum.57
3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei
În procesul extra-ordinem, toti judecatorii sunt functionari de stat din
ierarhia functionarilor administrativi .58 Ei nu mai sunt simpli particulari ca în
procesul ordo iudiciorum privatorum. Iata sistemul ierarhic al judecatorilor în
procesul extra-ordinem:
Împaratul se afla în vârful ierarhiei judecatorilor extra-ordinem. El poate
examina cauzele atât în apel cât si în prima si ultima instanta. Împaratul este
substituit, adesea, în procesele extra-ordinem, de catre prefectul pretoriului.
Din aceasta cauza, nu exista apel de la prefectul pretoriului la împarat.
Împaratul mai putea fi substiutit, în judecarea proceselor extra-ordinem si de
catre vicari. Din aceasta cauza nu exista apel de la vicari la împarat;
Judecatorii ordinari (prefectul Romei si cel al Constantinopolului, iar în provincie,
guvernatorul) aveau o competenta de drept comun, adica judecau orice proces daca
acesta nu era dat în competenta unui alt judecator, de pe o alta treapta ierarhica;
Judecatorii pedanei judeca orice proces pe care îl primesc de la judecatorii ordinari.
În ultima faza de evolutie a procesului extra-ordinem, judecatorii pedanei judecau
toate procesele al caror obiect era mai mic de 500 de bani de aur;
Judecatorii locali (duumviri iure dicundo, înlocuiti mai târziu prin defensores civitatis)
judeca cauze mai putin importante. 59
Ca regula generala, orice functionar poate judeca procese extra-ordinem legate
de domeniul în care activeaza.
Procedura proceselor extra-ordinem
56 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.202, nota 11;
58 Ibidem, p.52;

28
Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum privatorum, unde etapele
procedurale se parcurgeau doar prin grija reclamantului, desfasurarea procesului extra-ordinem
de la citatie la executarea sentintei este asigurata de catre autoritatile romane.
Procedura procesului extra-ordinem are doar o singura faza care s e
desfasoara, în întregime, înaintea functionarului judecator.
CITAREA PÂRÂTULUI se realizeaza prin:
· Litis denuntiatio. Reclamantul remite o petitie functionarului competent,
prin care-l informeaza asupra persoanei pe care vrea sa o cheme în
judecata precum si asupra motivelor pentru care vrea sa se judece cu
aceasta. Functionarul, dupa ce înregistreaza cererea, o trimite, printr-un
alt functionar, pârâtului;
· Libellus conventiones. Reclamantul îi prezinta functionarului competent
cererea de chemare în judecata în doua exemplare. Judecatorul
pastreaza un exemplar, iar pe celalalt îl trimite pârâtului, printr-un
functionar numit viator sau executor.
Momentul depunerii petitiei introductive de instanta întrerupe
termenul de prescriptie extinctiva.
JUDECATA ÎN LIPSA ( eremodicium sau lis deserta) este posibila. Se
desfasoara când pârâtul, desi a fost citat de mai multe ori, nu se prezinta.
Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum, unde întotdeauna sentinta
judecatorului se dadea în favoarea partii prezente60, în procesul extra-ordinem,
pârâtul absent poate fi absolvit de catre judecator61.
REPREZENTAREA este admisa, dar numai cu garantii. Reprezentantul
reclamantului dadea garantii ca reclamantul va ratifica actele sale.
Reprezentatul pârâtului trebuie sa garanteze ca pârâtul va executa
sentinta.
DEZBATERILE se desfasurau astfel:
· Narratio ( reclamantul îsi prezinta pretentiile);
· Contradictio ( pârâtul se apara împotriva pretentiilor reclamantului);
· Litis contestatio ( are efecte mai reduse decât în procesul formular). Astfel,
litis contestatio are urmatoarele efecte, în judecata extra-ordinem,:
60 Ibidem, p.119;
61 Ibidem, p.148-149;

actiunea temporara devine perpetua, actiunea intransmisibila devine
transmisibila mostenitorilor, elementele condamnarii sunt apreciate acum
de catre judecator. De asemenea, litis contestatio nu mai transforma
pretentia reclamantului într-un drept de a primi o suma de bani.
Judecatorul îl poate obliga pe pârât sa execute întocmai pretentia
reclamantului ( cu exceptia obligatiilor de “a face” sau “a nu face” care îi
incumba pârâtului, caci, în acest cazuri, daca pârâtul refuza sa le execute,
va fi condamnat sa-i plateasca reclamantului o suma de bani). Litis
contestatio nu mai stinge actiunea reclamantului;
· Postulatio ( pledoaria avocatului reclamantului);
· Contradictio (pledoaria avocatului pârâtului);
SENTINTA (judecatorul are puteri largi în darea hotarârii). Daca pârâtul se
opune executarii în natura, daca lucrul a disparut sau obligatia pârâtului nu
poate fi executata silit, atunci se recurge la condamnarea pecuniara.62
EXECUTAREA SENTINTEI:
· Pentru restituirea unui lucru, pârâtul era constrâns cu ajutorul fortei
29
publice;
· Pentru plata unei sume de bani, existau patru modalitati de executare
silita:
Sechestrul judiciar (pignus ex iudicati causa captum). Prin hotarâre se
sechestra un bun care, apoi, era vândut. Acest procedeu se folosea în cazul
în care pârâtul era solvabil;
Executarea asupra averii (distractio bonorum). Creditorii sunt trimisi în
posesia averii debitorului. Judecatorul vinde bunurile pâna la acoperirea
datoriilor debitorului. În momentul achitarii tuturor datoriilor, vânzarea se
opreste;
Cedarea averii (cessio bonorum), modalitate rezervata numai debitorului care
si-a pierdut averea din cauza de forta majora. Debitorul care si-a risipit
intentionat averea, spre a-I frauda pe creditori nu poate beneficia de aceasta
modalitate de executare.
Executarea asupra persoanei (pârâtul – debitor, daca refuza sa-si cedeze
bunurile catre creditorii sai, trebuia dus în închisoarea publica a datornicilor,
62 Ibidem, p.150;

30
care a înlocuit, închisorile private pentru datornici, în urma Constitutiei lui
Theodosius, Valentinianus si Arcadius din 388 d.Hr.). Închisorile private ale
datornicilor au continuat sa existe clandestin;
LOCUL DE JUDECATA: basilica. Judecatorii erau despartiti de public printr-o
cortina (cancella).
DICTIONAR:
Forta majora este o împrejurare de origine externa ( adica din afara câmpului
de activitate al debitorului), cu caracter exceptional, care este absolut imrevizibila si
inevitabila sau irezistibila.63 Exemplu: o eruptie vulcanica, un cutremur etc.
REZUMAT
Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza
desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, mostenire si valorificarea
drepturilor de creanta.
Pentru a se ajunge la aparitia si perfectionarea acestui mecanism numit
procedura s-au parcurs mai multe etape. O data cu aparitia statului se poate vorbi de o
procedura în sensul unui sistem, ca ansamblu de norme ce reglementeaza
desfasurarea litigiilor.
Dreptul privat roman a cuprins trei sisteme procedurale:
- procedura legisactiunilor ( epoca veche)
- procedura formulara (epoca clasica)
- procedura extraordinara (epoca postclasica)
Procedura legisactiunilor si procedura formulara se caracterizeaza prin
desfasurarea procesului în doua faze. Daca în prima faza a procesului, magistratul, ca
organ de stat, organiza instanta, pregatind sub aspect juridic, in iure, solutionarea
spetei, în cea de-a doua faza, judecatorul, ales de parti, avea sa dea solutia,
individualizând, astfel, normele legii la speta supusa judecatii, in iudicio.
CONCLUZII
63 Liviu Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat., Editie revazuta, Editura Fundatiei
“Chemarea”, iasi, 1994, p.362;

În procedura legisactiunilor si în cea formulara magistratul avea rolul de a
lega, de a organiza instanta, iar judecatorul, care era o persoana privata, de a conduce
desfasurarea procesului si de a pronunta sentinta.
Procedura extraordinara se deosebea de primele doua prin lipsa celor doua
31
etape, procesul desfasurîndu-se în fata unei singure persoane.
TEME DE CONTROL
1. Prezentati fazele procesului civil
2. Construiti o formula ipotetica si faceti o analiza a acesteia.
3.Clasificati actiunile din dreptul roman
4.Explicati adagiul “Res iudicata pro veritate habetur”.
CAPITOLUL AL IV-LEA
DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM)
4.1. Diviziunea lucrurilor
Bunul reprezinta o portiune din materia înconjuratoare, individualizata în raport
cu anumite criterii sociale, admise la un anumit moment dat si luata în considerare de
normele juridice, deoarece prezinta utilitate pentru oameni.
Romanii confundau bunul cu dreptul de proprietate asupra lui. Abia mai târziu,
juristii au facut distinctia între dreptul real si bunul care constituie obiectul acestui drept (
în “Institutele lui Iustinian”, la 2,2,2, drepturile reale se numesc “drepturi asupra unui
lucru strain”) .

32
În conceptia juristilor romani, bunurile se împarteau în mai multe categorii, pe
care le vom prezenta în cele ce urmeaza:
I. Lucruri care pot fi însusite de catre un particular (res in patrimonio) si lucruri
care nu pot fi însusite (res nullius sau res extra patrimonium).
Lucrurile extra patrimonium se împart la rândul lor în:
a) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul divin (res nullius divini iuris),
adica toate lucrurile care erau:
- res sacrae ( consacrate zeilor prin consacratio);
- res sanctae ( sunt legate de religie);
- res religiosae ( consacrate zeilor mortii);
b) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul uman (res nullius humani iuris),
adica toate lucrurile care erau:
- Communes (care apartin tuturor). Exemple: apa, aerul, marea, cerul,
lumina soarelui etc;
- Publicae (care apartin statului). Ex: ager publicus (pamântul statului) si
servus publicus (sclavul statului);
- Universitatum (care apartin cetatilor). Ex: teatrele, stadioanele, baile
publice etc.
Lucrurile care sunt susceptibile de apropriere (res in patrimonio) se împart la
rândul lor în:
- Lucruri susceptibile de apropriere dar care în prezent nu se afla în proprietatea
nimanui (res nullius);
- Lucruri susceptibile de apropriere care se afla în proprietatea unei persoane
(res privata).
2.Res privata se împart în:
a)Bunuri care se înstraineaza doar prin mancipatie sau prin in iure cessio
(res mancipi). Sunt bunuri mancipi: sclavii, pamântul din Roma sau cel din Italia,
servitutile prediale rustice asupra acestor terenuri, animalelel de tractiune sau de
calarie. Se pare ca au fost primele bunuri care au intrat în proprietatea privata, adica
în puterea sefului de familie ( mancipium)64. Bunurile mancipi aveau, în vechiul drept
64 Ibidem, vol al II-lea, p.299;

roman dar si în cel clasic, un regim juridic special, conform însemnatatii deosebite a
acestor bunuri65;
b)Bunuri care nu se înstraineaza prin mancipatie sau in iure cessio (res
nec mancipi). Se înstraineaza prin traditie. Exemple de astfel de bunuri:
bijuteriile, turmele de oi etc.
33
3.Res privata se împart, de asemenea, în:
- Corporale (au un corp material);
- Necorporale (drepturile asupra bunului altuia).
4.Res privata sunt:
a)lucruri de specie (au o individualitate proprie, asigurata de
anumite trasaturi specifice). Ex: sclavul Tyron;
b) lucruri de gen (se individualizeaza doar prin indicarea genului,
calitatii si cantitatii. Cantitatea se determina prin masurare, cântarire sau
numarare) Exemplu: sapte amfore mari de Corint.
5.Bunurile susceptibile de apropriere, aflate în proprietatea unei
persoane sunt:
a)Fungibile ( se pot înlocui unele cu altele). Ex.: monedele, uleiul,
vinul, maslinele etc. Se observa ca bunurile de gen sunt fungibile;
b)Nefungibile ( nu se pot înlocui unele cu altele).
6.Res privata se împart, de asemenea, în .
a)Consumptibile (la prima întrebuintare se consuma). Ex.: vinul,
grâul, etc.;
b) Neconsumptibile (se consuma dupa o folosinta îndelungata) Ex.:
sandalele, hainele, etc.
7.Cea mai însemnata diviziune a lucrurilor în dreptul modern, dar
care îsi are originea în dreptul roman clasic, este împartirea bunurilor susceptibile
de apropriere, aflate în proprietatea unei persoane în:
a)Mobile ( se misca singure sau ajutate). Ex.: calul sau carul;
b) Imobile (nu se pot misca). Ex.: o casa sau un teren. Imobilele
erau considerate mai importante decât mobilele. Din aceasta cauza, imobilele
aveau un regim juridic special. Astfel, prin Oratio Severi (195 d.Hr.), tutorele este
oprit sa înstraineze terenurile necladite sau terenurile cu cladiri înconjurate de
65 Ibidem, vol. al II-lea, p.300;

34
gradini, pe care trebuia sa le transfere în proprietatea pupilului, atunci când
acesta ajungea la pubertate.66 În vremea lui Augustus, sotului I se interzicea sa
înstraineze imobilele dotale din Italia.67
Pentru influenta acestei ultime clasificari a bunurilor private asupra Codului Civil
Român din 1864 a se citi art.461-474.
Juristii romani nu au cunoscut notiunea de “patrimoniu” (ansamblul drepturilor si
obligatiilor evaluabile în bani, ansamblu ce apartine unui subiect de drept). Aceasta
notiune a fost elaborata în epoca moderna, pornindu-se de la elemente romane, cum ar
fi:
Familia pecuniaque ( întreaga avere a unei familii romane, avere
alcatuita din familia, adica toate bunurile mancipi ale acelui sef de familie
si pecunia, adica ansamblul bunurilor nec mancipi ale acelui sef de
familie);
Hereditas (mostenirea, adica un ansamblu de bunuri, drepturi si
datorii patrimoniale care trec de la de cuius la mostenitor, în temeiul
dreptului civil);
Bona (ansamblul de drepturi si obligatii patrimoniale care trec de
la de cuius la mostenitor, în temeiul edictului pretorian). Se traduce prin
succesiunea deferita de pretor;
Peculiul (la origine desemna un ansamblu de bunuri pe care
stapânul le încredinta sclavului sau spre o mai buna fructificare, dar în
timp ajunge sa desemneze un ansamblu de drepturi si datorii patrimoniale
ale sclavului).
4.2. Proprietatea privata
4.2.1. Ager gentilicius
Ager gentilicius reprezinta pamântul comun al fiecarei ginte din Roma.

Astfel, conform istoricilor Titus Livius si Dionis din Halicarnas, când Appius
Claudius, împreuna cu întreaga ginta Claudia, a venit din Sabinia ca sa se stabileasca
în Roma, senatul I-a acordat un ager gentilicius dincolo de Arno. Acest pamânt a fost
împartit de catre Appius Claudius între familiile care-i constituiau ginta.68
Ager gentilicius a fost împartit în proprietate privata familiilor din ginta într-o
35
epoca anterioara Legii celor XII Table.
Existenta proprietatii comune a gintii asupra lui ager gentilicius mai era evocata
în epoca dreptului clasic de dreptul de mostenire si de tutela a gentililor.69
4.2.2.Heredium si fundus
Heredium era pamântul din cetatea Romei, în suprafata de doua iugare, pe
care-l primise în proprietate fiecare sef de familie, cu ocazia fundarii Romei, spre a-si
construi casa. Heredium-ul era, initial, inalienabil, iar spre sfârsitul Republicii, patricianul
care-l înstraina era dispretuit. Heredium-ul era, initial, indivizibil. Conform unor
fragmente din Institutiile lui Gaius, descoperite în Egipt, mostenitorii ramâneau dupa
moartea sefului de familie într-o devalmasie numita ercto non cito (divisione non
provocata). De la Legea celor XII Table, care contine o actiune de iesire din indiviziune
a mostenitorilor (actio familia herciscundae ), heredium-ul poate fi partajat între
mostenitori.70 Astfel, de la Legea celor XII table, prin heredium se întelege pamântul din
intravilanul Romei, pe care-l stapânea un pater familias, fara a mai lega aceasta calitate
de suprafata de doua iugare.
Fundus reprezinta terenul pentru agricultura, situat în afara Romei, aflat în
proprietatea lui pater familias. Proprietatea asupra lui se poate dobândi prin
uzucapiunea de 2 ani.
4.2.3. Ager publicus
Ager publicus populi romani era constituit din toate bunurile imobile pe care
statul roman le dobândea prin cucerire, pe care le mostenea ( astfel, Attala, regele
Pergamului, si-a lasat prin testament regatul statului roman, în 134 î.Hr.) sau pe care le
70 Ibidem, vol al II-lea, p.306;

confisca de la cei condamnati.71 Aceste imobile, în functie de natura lor erau utilizate
diferit. Astfel, statul roman îsi rezerva exploatarea minelor si a padurilor. Pamânturile
din ager publicus primeau urmatoarele destinatii:
36
- Fie erau acordate în proprietate, în loturi mici, cetatenilor (agri limitari) sau
celor care întemeiau o colonie latina;
- Fie erau arendate pe termen de cinci ani, contra unei dari numita vectigal
(ager vectigali);
- Fie erau lasate la dispozitia cetatenilor care puteau ocupa teren cât puteau sa
cultive (ager ocupatorius). Dupa aparitia pretorului, ocuparea de terenuri din ager
publicus se facea în temeiul unei concesii acordate de catre pretor prin edict.72 Cel care
ocupa acest teren trebuia sa plateasca o taxa statului roman. Concesiunea lui ager
ocupatorius putea fi revocata de catre statul roman. La sfârsitul Republicii câtiva mari
proprietari îsi împart ager publicus din Italia si-l considera averea lor personala. 73
4.3.Proprietatea în epoca clasica
4.3.1.Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate
Pentru romani, proprietatea era un lucru corporal, la fel ca si servitutile prediale
rustice. Si aceasta, întrucât romanii nu distingeau între dreptul de proprietate sau
dreptul de servitute prediala rustica si obiectul acelui drept de proprietate sau de
servitute prediala rustica. Pentru a desemna proprietatea, romanii spuneau, asa cum
spun majoritatea românilor: “lucrul este al meu” sau ”am un lucru”(res mea est, meum
est ex iure quiritium).74
Dreptul de proprietate (proprietatea) reprezinta dreptul subiectiv al unei
persoane, numita proprietar, asupra unui lucru, drept care îi confera anumite atribute
ocrotite de dreptul obiectiv. Aceste atribute, care reprezinta continutul dreptului de
proprietate sunt:
· Ius utendi ( dreptul proprietarului de a folosi lucrul care reprezinta obiectul
dreptului de proprietate);
· Ius fruendi ( dreptul proprietarului de a culege fructele si de a dobândi
produsele lucrului);
72 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.307;
73J.C.Fredouille, op.cit., p.19;

· Ius abutendi ( dreptul proprietarului de a dispune de lucrul în proprietate,
fie material, prin modificare sau distrugere, fie juridic, înstrainându-l ori
prin acte între vii, ori prin acte din cauza de moarte, cum ar fi prin legatul
inclus în testament sau fideicomis-ul). Acest ius abutendi nu a fost
nelimitat. Din cele mai vechi timpuri, acest atribut al proprietatii a fost
îngradit în interesul general al societatii. Astfel, înainte de 390 î.Hr., în
Roma, proprietarii de cladiri trebuiau sa respecte o distanta de doi pasi
între cladirile vecine, distanta numita ambitus. Între ogoarele vecine,
proprietarii trebuiau sa respecte o distanta de cinci pasi, numita fines
(confinium). Legea celor XII Table îi interzicea proprietarului unei grinzi
folosita de un alt proprietar în constructia casei sale, sa dispuna
demontarea acesteia.75
37
DICTIONAR:
Fructele reprezinta ceea ce produc bunurile frugifere periodic si fara sa-si consume
substanta. Exemplu: iarba, grâul, puii de animale, copiii sclavilor etc. Fructele sunt : naturale (
apar independent de vointa omului), industriale ( rezulta numai ca urmare a stradaniei omului )
si civile ( consecinta unor acte juridice – chiriile , dobânzile etc.).
Produsele reprezinta ceea ce rezulta din bunuri prin consumarea substantei acestora.
Ex.: scândurile sunt un produs al copacilor, aurul reprezinta un produs al minelor de aur etc.
4.3.2.Proprietatea quiritara
Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) este proprietatea quiritilor (a
cetatenilor romani) recunoscuta si sanctionata de catre ius civile.76
CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE QUIRITARA:
¨ Drept absolut ( adica îi permite proprietarului quiritar sa se foloseasca
de toate avantajele pe care lucrul în proprietate i le poate procura);
¨ Drept exclusiv ( adica numai proprietarul poate exercita cele trei
atribute ale dreptului de proprietate quiritara);
¨ Drept perpetuu ( adica proprietatea quiritara exista atât timp cât exista
obiectul proprietatii iar proprietatea quiritara nu se stinge prin neuz ).
75 Ibidem, p.311;
76 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.153;

38
Aceste caractere specifice, initial, proprietatii quiritare au devenit,
odata cu stergerea diferentelor dintre proprietatea quiritara, cea
provinciala, peregrina si pretoriana ( proces accelerat în secolul al III-lea
d.Hr. si terminat în secolul al VI-lea d.Hr.), caracterele dreptului de
proprietate, în general.
Conditiile proprietatii quiritare:
¨ Proprietarul: cetatean roman sau peregrin cu ius commercii ( subiecte
de ius civile);
¨ Bunul, obiect al proprietatii quiritare: lucru roman transmis fie prin
mancipatie sau in iure cessio, pentru res mancipi, sau prin traditiune,
pentru res nec mancipi. Mobilele erau romane daca se aflau în mâna
unui cetatean roman. Imobilele erau romane daca erau situate pe
pamânt italic. Imobilele italice aveau un regim juridic special, fiind
scutite de impozit si res mancipi. În timpul Principatului, patruzeci de
cetati din Imperiu au obtinut pentru teritoriile lor ius italicum (adica
calitatea de pamânt italic), desi erau situate în afara Peninsulei Italice.
Mentionam printre aceste cetati: Sarmisegetuza, Napoca, Apulum,
Beyruth etc).
¨ Modul de transmitere a dreptului de proprietate: Pentru
transmiterea dreptului de proprietate quiritara cetatenii romani foloseau
numai modurile solemne prevazute de ius civile, care erau, în functie
de calificarea lucrului, dupa caz, mancipatiunea si in iure cessio pentru
lucrurile mancipi si traditiunea pentru lucrurile nec mancipi.
Atributele dreptului de proprietate quiritara:
Ius utendi;
Ius fruendi;
Ius abutendi.
Proprietatea quiritara a fost considerata de romani ca o institutie rezervata doar
acelor persoane ce aveau voie sa foloseasca ius civile (cetatenii romani si peregrinii cu
ius commercii). Din ratiuni practice, romanii au trebuit sa inventeze niste institutii juridice
care sa reglementeze stapânirea bunurilor în provincii sau stapânirea bunurilor mancipi
dobândite prin traditie. Aceste institutii, pe care romanii le numeau generic “possessio”,
au împrumutat de la proprietatea quiritara atributele. Acest împrumut a declansat

procesul de contopire a proprietatii quiritare cu aceste possessiones, proces datorita
caruia, consideram astazi ca proprietarul are în dreptul civil român aceleasi atribute ca
si proprietarul quiritar ( a se vedea art. 480 din Codul civil).
Iata etapele pe care le-a parcurs procesul de confundare a proprietatii quiritare
cu posesiunea provinciala, peregrina si pretoriana: în secolul al II-lea d.Hr., juristi,
precum Gaius, denumeau posesiunea provinciala, cu termenul “dominium”, rezervat
exclusiv proprietatii quiritare, în sec. al III-lea d.Hr., prin Edictul lui Caracalla din 212, toti
locuitorii Imperiului primeau cetatenia romana cu exceptia dediticilor, împaratul Maximin
generaliza concesiunile de ius italicum si pamânturile italice erau supuse impozitului, iar
în secolul al VI-lea, Iustinian desfiinteaza clasificarea bunurilor în mancipi si nec
mancipi, precum si orice deosebire între pamântul italic si cel provincial. Astfel, se
încheia procesul de fuziune al proprietatii quiritare cu posesiunile provinciala, peregrina
si pretoriana77.
SANCTIUNEA PROPRIETATII QUIRITARE: actiunea civila “rei vindicatio”
39
(actiune in rem).
4.3.3.Proprietatea pretoriana (bonitara)
Aceasta possessio a fost creata de catre juristii romani în secolul I î.Hr., pentru
a pune capat obiceiului proprietarilor quiritari de a introduce, în mod abuziv, actiuni rei
vindicatio împotriva celor care dobândisera obiectul proprietatii quiritare, prin traditie,
chiar de la aceiasi proprietari care acum îi chemau înaintea magistratului.
Prin proprietate pretoriana (bonitara) se întelege proprietatea recunoscuta si
aparata de catre edictul pretorului, asupra unui lucru mancipi, dobândit de proprietarul
pretorian prin traditie si nu prin mancipatie sau in iure cessio. Aceasta proprietate
pretoriana era recunoscuta si aparata pâna la împlinirea termenului de uzucapiune ( un
an pentru mobile, doi ani pentru imobile), când proprietarul pretorian dobândea
proprietatea quiritara asupra acelui lucru mancipi.
Prin introducerea proprietatii pretoriene, în dreptul roman clasic s-a semnalat o
dedublare a proprietatii. Astfel, un bun mancipi putea avea doi proprietari: unul era
proprietarul quiritar, care îl înstrainase prin traditie, iar celalalt era cel care-l avea printre

lucrurile sale ( in bonis habet), adica proprietarul pretorian (cel care dobândise lucrul
mancipi prin traditie).78
40
ATRIBUTELE PROPRIETARULUI PRETORIAN: ius utendi, ius fruendi, ius
abutendi ( acesta cu urmatoarea restrictie: nu putea dispune juridic de bun folosindu-se
de modurile de dispozitie de ius civile: mancipatia, in iure cessio sau legatul per
vindicationem).
SANCTIUNEA PROPRIETATII PRETORIENE:
Exceptii:
¨ Exceptio de dol (Primus îi vinde prin traditie lui Secundus un bun
mancipi. Primus, stiind ca dupa ius civile, tot el este proprietarul quiritar
al lucrului vândut, introduce împotriva lui Secundus actiunea rei
vindicatio. Secundus pentru a nu pierde atât bunul cât si banii pe care
I-a dat lui Primus, în chip de pret, îi cere magistratului sa introduca în
formula exceptia de dol, prin care va paraliza actiunea lui Primus);
¨ Exceptio rei venditae et traditae (Primus îi vinde lui Secundus, prin
traditie un teren italic. Apoi, prin mancipatie, acelasi Primus îi vinde
terenul lui Tertius. Tertius introduce actiunea de rei vindicatio împotriva
lui Secundus. Acesta va cere inserarea în formula a exceptiei “rei
venditae et traditae”, conform careia lucrul a fost vândut si remis de la
mâna la mâna. Astfel, se va paraliza revendicarea lui Tertius).
c)Actiunea publiciana (a fost creata de catre pretorul Publicius, dupa modelul
actiunii rei vindicatio, pentru a-l ajuta pe proprietarul pretorian sa-si revendice bunul,
ajuns în posesia unei alte persoane sau chiar în posesia proprietarului quiritar). Formula
actiunii publiciene continea fictiune conform careia, proprietarul pretorian uzucapase
lucrul, transformându-se în proprietar quiritar. Proprietarul quiritar putea invoca
împotriva publicienii, exceptia iustii domini (proprietar dupa ius civile), însa proprietarul
pretorian îi raspundea cu replicatio rei venditae et traditae( prin care arata ca
proprietarul quiritar I-a înstrainat lucrul contra unei sume de bani si ca I l-a remis prin
traditie).79
Proprietatea pretoriana a fost extinsa, prin senatus consulte si prin constitutii
imperiale, la numeroase situatii, în care ius civile nu recunostea nici un drept de
proprietate. Iata câteva dintre ele:

Succesorul pretorian (bonorum possesor);
Cumparatorul averii debitorului insolvabil (bonorum emptor);
Damnum infectum (paguba neprodusa). Daca o casa ameninta sa se
prabuseasca peste casa vecinului, atunci proprietarul casei în ruina trebuia sa-I
ofere vecinului o suma de bani suficienta pentru despagubirea acestuia, în cazul
în care casa sa i-ar fi fost distrusa prin prabusirea casei în ruina. Daca
proprietarul casei în ruina refuza sa ofere cautiunea mentionata, atunci, pretorul
îl putea trimite pe vecinul amenintat în posesia casei în ruina. Vecinul devenea,
astfel, proprietar pretorian al casei în ruina.
Delictul comis de o persoana în puterea unui pater familias (alieni iuris).
Daca un alieni iuris savârsea un delict, stapânul lui avea doua posibilitati de a-I
oferi satisfactie victimei delictului: fie platea o amenda, fie îl abandona pe autorul
delictului în puterea victimei. Daca stapânul nu platea amenda, dar nici nu-l
abandona pe autor, victima devenea, prin decretul pretorului, proprietar pretorian
al autorului delictului.
Proprietatea pretoriana a disparut în epoca lui Iustinan, care a suprimat, ca
41
desueta, clasificarea bunurilor în mancipi si nec mancipi.
4.3.4.Proprietatea provinciala si cea peregrina
Pamântul din provincii era ager publicus (era proprietatea statului roman, în
provinciile senatoriale sau era proprietatea împaratului, în provinciile imperiale). Nici un
cetatean roman nu putea sa devina proprietar quiritar asupra unui pamânt sau asupra
unei cladiri din provincie. Totusi, portiuni din ager publicus erau distribuite cetatenilor
romani, spre cultivare, spre folosinta. Odata cu trecerea timpului, cetatenilor romani
care exploatau portiuni din ager publicus li s-a recunoscut atât posesia asupra acestor
terenuri, cât si dreptul de dispozitie juridica (prin traditie) si materiala80.
Proprietatea provinciala (possessio usus fructus, habere licere) reprezinta
dreptul subiectiv al cetatenilor romani asupra pamânturilor si cladirilor din provincii,
79 Ibidem, p.159;
80 Ibidem, p.158;

drept ocrotit prin edictul guvernatorului de provincie si care confera titularului aceleasi
atribute ca dreptul de proprietate quiritara.
42
SANCTIUNEA PROPRIETATII PROVINCIALE: o actiune utila, construita dupa
modelul actiunii de rei vindicatio.81
În cursul secolului al III-lea d.Hr., proprietatea provinciala se confunda cu cea
quiritara, caci dispare distinctia dintre imobilele italice si cele provinciale.82
Proprietatea peregrina reprezinta dreptul real al peregrinilor fara ius commercii,
recunoscut si ocrotit prin edictul pretorului peregrin (la Roma) si prin edictul
guvernatorului (în provincie), drept în temeiul caruia peregrinii dobândesc, asupra
lucrurilor lor, atribute asemanatoare celor ale proprietarilor quiritari.
SANCTIUNEA PROPRIETATII PEREGRINE: o actiune utila, construita dupa
modelul actiunii rei vindicatio (continea fictiunea conform careia peregrinul trebuie
considerat cetatean roman).
Proprietatea peregrina a disparut în secolul al III-lea d.Hr., în urma edictului lui
Caracalla, prin care toti peregrini au primit cetatenie romana, cu exceptia celor
dediticii.83
4.4.Apararea proprietatii
4.4.1.Rei vindicatio
Revendicarea este actiunea reala si civila prin care proprietarul quiritar pretinde
restituirea lucrului obiect al dreptului de proprietate quiritara, de la cel care-l detine cu
orice titlu.
În fata instantelor ordo iudiciorum privatorum, actiunea în revendicare se
introduce prin formula petitorie.
Conditii pentru intentarea actiunii în revendicare:
Bunul revendicat:
Lucru roman, obiect al proprietatii quiritare;
Corporal (se pretindea posesiunea si se intentau împotriva posesorului sau
detentorului, ori numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune);
82 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.158
83 Ibidem, p.157;

Lucrul sa fie de specie (adica individualizat). Pentru considerente practice, s-a
admis ca se poate revendica un ansamblu de bunuri de acelasi fel precum o
turma de oi sau de vite.
Reclamantul:
Proprietar quiritar (cetatean roman sau peregrin cu ius commercii);
Sa probeze ca persoana de la care a dobândit bunul era, si ea, proprietar
quiritar, întrucât îl capatase, la rându-I de la un proprietar quiritar, care la îl
dobândise de la un alt proprietar quiritar si tot asa pâna se ajungea la
persoana care-l dobândise printr-un mod originar. Sarcina aceasta atât de
dificila era usurata de existenta uzucapiunii;
Sa nu se afle în posesia bunului revendicat.
Pârâtul:
Ca regula generala, trebuie sa fie posesor al lucrului revendicat;
Exceptii:
- pârât poate fi si persoana care, prin dol, înceteaza sa posede( cel care
vazându-se amenintat cu revendicarea distruge bunul, îl înstraineaza sau îl
abandoneaza);
- pârât poate fi si acela care se lasa urmarit cu revendicarea desi nu este
posesor al bunului revendicat (aceasta spre a-l sanctiona pentru ca, prin fapta sa l-a
indus în eroare pe proprietar si I-a permis adevaratului posesor sa obtina proprietatea
quiritara asupra bunului, prin uzucapiune.
În situatia exceptiilor de mai sus, pârâtii nu pot fi obligati de catre judecator sa
restituie bunul revendicat, caci acestia nu-l poseda. Ei vor fi obligati, însa, sa-I plateasca
reclamantului o suma de bani echivalenta cu interesul acestuia ca bunul sa-I fost
restituit în natura. 84
Exceptiile pârâtului: exceptia de dol, rei venditae et traditae, rei donatae et
43
traditae, exceptia de uzufruct, de gaj etc.
Efectele actiunii în revendicare:
Daca judecatorul constata ca reclamantul în actiunea de revendicare are
dreptate, atunci pronunta o sentinta prin care:
- Reclamantul obtine lucrul si accesoriile sale. Pentru a-l determina pe pârât sa
înapoieze bunul în natura, actiunea în revendicare avea o clauzula arbitrara, care-i
84 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319-321;

permitea reclamantului sa indice, sub prestare de juramânt, cât valoreaza acel lucru
pentru el. Aceasta valoare indicata de reclamant depasea cu mult valoarea de piata a
bunului, astfel încât, pârâtul prefera sa înapoieze bunul în natura, decât sa-l pastreze,
platind un suprapret. În procedura formulara, înca în faza in iure, pârâtul era obligat sa-I
faca reclamantului o promisiune, întarita cu doi garanti, ca va plati suma de bani la care
va fi condamnat (satisdatio iudicatum solvi). Daca nu facea aceasta promisiune,
devenea indefensus si se trecea la executarea silita. În vremea lui Iustinian, ordinul
judecatorului, adresat pârâtului, de a restitui lucrul era executat cu ajutorul fortei
publice85.
44
- Reclamantul dobândeste atât produsele cât si fructele bunului revendicat.
Pârâtul care a fost posesor de buna-credinta (adica nu a stiut ca bunul este proprietatea
unei alte persoane) trebuie sa-I restituie reclamantului doar fructele dobândite dupa litis
contestatio, caci doar din acel moment a aflat ca lucrul are un alt proprietar. Aceasta
solutie vrea sa-l rasplateasca pe posesorul de buna-credinta pentru munca depusa spre
a face lucru sa rodeasca fructe industriale si, în acelasi timp, vrea sa-l protejeze pe
acelasi posesor, care a consumat mai mult din fructele naturale ale bunului, având
convingerea ca bunul si fructele acestuia sunt ale sale. Din epoca lui Iustinian,
posesorul de buna-credinta trebuia sa-I restituie reclamantului toate fructele pe care nu
le-a consumat. Nu trebuia însa sa-l despagubeasca pe reclamant, în vreun fel pentru
fructele pe care deja le consumase.
- Pârâtul trebuie sa-l despagubeasca pe reclamant pentru eventualele
stricaciuni ale lucrului produse din vina lui. Pentru stricaciunile produse înainte de litis
contestatio, pârâtul va raspunde doar pentru o greseala foarte grava , sau pentru o
greseala pe care nu ar fi facut-o atunci când îsi administra propria avere. Daca
stricaciunile s-au produs dupa litis contestatio, atunci pârâtul va raspunde pentru orice
greseala pe care un bun administrator al lucrului nu ar fi comis-o. Se observa ca în
situatia stricaciunilor produse dupa litis contestatio, culpa pârâtului este judecata in
abstracto, adica prin raportarea la idealul de bun administrator. Aceste solutii au
urmatoarele justificari: înainte de litis contestatio, pârâtul considera bunul ca pe un
element al averii sale. De aceea, îi este îngaduita o oarecare neglijenta în administrarea
85 Ibidem, p.321-322;

bunului. Dupa litis contestatio însa, pârâtul trebuie sa tina seama de ipoteza restituirii
bunului catre reclamant. De aceea, nu îi este iertata nici o neglijenta.86
- Pârâtul trebuie sa fie despagubit de catre reclamant pentru cheltuielile
necesare facute în legatura cu bunul. Posesorul de buna-credinta are dreptul si la
despagubiri pentru cheltuielile utile, în masura în care acestea au sporit valoarea
bunului. Pârâtul nu are dreptul la despagubiri pentru cheltuielile voluptorii, dar poate
ridica ornamentele în care s-au materializat acestea, cu conditia de a nu deteriora
bunul.
DICTIONAR:
Cheltuielile necesare sunt acelea fara de care lucrul se deterioreaza sau dispare. Ex:
45
cheltuielile facute cu medicamentatia necesara pentru tratamentul sclavului bolnav.
Cheltuielile utile sunt acelea care maresc valoarea lucrului. Ex: înlocuirea acoperisului
de sindrila cu unul facut din tigle.
Cheltuieli voluptorii sunt acelea care înfrumuseteaza lucrul. Ex: cheltuielile facute
pentru decorarea cu mozaic aurit a pardoselii dintr-o camera.
4.4.2.Actiunea publiciana
Actiunea publiciana reprezinta actiunea reala honorara care îi permite
proprietarului pretorian sa dobândeasca posesiunea lucrului, posesiune pe care fie a
pierdut-o, fie nu a avut-o niciodata. Aceasta actiune, are o formula copiata dupa cea a
revendicarii, singura diferenta fiind reprezentata de fictiunea, conform careia s-a împlinit
termenul necesar pentru dobândirea de catre reclamant a proprietati quiritare prin
uzucapiune.
Conditiile de exercitare si solutionarea actiunii publiciene difera dupa cum
reclamantul este proprietar pretorian sau posesor de buna-credinta.
4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian
CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este proprietarul pretorian
(dobânditorul unui res mancipi prin traditiune), iar pârâtul poate fi ori proprietarul quiritar
al lucrului respectiv ori un simplu posesor sau detentor.
86 Ibidem, p.323;

46
SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE: Reclamantul va câstiga posesia
bunului sau, daca în calitate de pârât apare proprietarul quiritar. Acesta se apara cu
exceptia iusti domini (proprietar de drept). Reclamantul raspunde cu replicatio doli
(replica de dol), cu replicatio rei venditae et traditae (invocând ca lucrul I-a fost vândut si
predat prin traditiune) sau cu replicatio rei donatae et traditae etc. De asemenea,
reclamantul va dobândi bunul, daca, pârâtul este un simplu posesor sau un detentor.
4.4.4.Publiciana posesorului de buna- credinta
CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este întotdeauna un posesor de
buna-credinta (adica o persoana care a dobândit un lucru de la o alta persoana pe care
o crede adevaratul proprietar al bunului, desi în realitate nu este). În calitate de pârât,
apare fie adevaratul proprietar al bunului, fie un alt posesor de buna-credinta.
SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE:
Daca pârâtul este adevaratul proprietar al bunului, atunci prin exceptia iusti
domini actiunea publiciana este paralizata. Posesorul de buna-credinta pierde procesul
si nu va obtine bunul urmarit.
Daca pârâtul este si el un posesor de buna-credinta, atunci avem doua
posibilitati:
Daca pârâtul a obtinut lucrul de la acelasi fals proprietar al lui, atunci va câstiga
procesul acela dintre posesorii de buna-credinta care a intrat primul în posesia lucrului.
Daca reclamantul a fost pus primul în posesia lucrului, atunci la exceptia rei venditae et
traditae pe care o invoca pârâtul, reclamantul va raspunde cu replicatio primo rei
venditae et traditae si câstiga procesul. Daca pârâtul a fost pus primul în posesia
lucrului, atunci va câstiga procesul invocând exceptia primo rei venditae et traditae.87
Daca în calitate de pârât se afla un posesor de buna-credinta care a dobândit
lucrul de la un alt fals proprietar, procesul va fi câstigat de acela dintre posesorii de
buna-credinta care poseda lucrul în momentul procesului (adica în momentul lui litis
contestatio). Se urmeaza principiul: “In pari causa, melior est causa possidentis” (în
situatii identice, este preferat posesorul actual).88
87 Ibidem, p.325-326;
88 Ibidem, p.326;

47
4.5. Posesiunea
4.5.1. Definitia posesiunii
Posesiunea reprezinta dreptul subiectiv ocrotit prin edictul magistratilor judiciari,
în temeiul caruia o persoana (cetatean roman, peregrin cu ius commercii sau peregrin)
dobândeste asupra unui lucru, atribute asemanatoare cu cele conferite de dreptul de
proprietatea quiritara, dar, în conditii care împiedica dobândirea proprietatii quiritare
asupra bunului respectiv.
Posesiunea, fiind reglementata prin edictul pretorului, era privita de catre
jurisprudenti, ca o institutie juridica ce apartine de “factum”(dreptul creat de catre
pretor).89 Însa, savantii moderni au interpretat gresit sensul cuvântului ”factum”,
interpretându-l drept “realitate care scapa reglementarii juridice” si au concluzionat ca
posesiunea nu este un drept ci o stare de lucruri în care o persoana se comporta fata
de un bun ca si cum ar fi titularul unui drept real asupra acelui bun sau drept “puterea
fizica ce se exercita asupra unui bun”.90 Asadar, definitiile moderne ale posesiei nu
sunt întru-totul corecte, întrucât posesiunea reprezinta un drept si nu un fapt, cel putin
din punctul de vedere al istoriei dreptului.
4.5.2. Elementele posesiunii
Posesiunea are doua elemente:
A.CORPUS (puterea fizica asupra lucrului, stapânirea efectiva a lucrului). Lucrul
mobil se ia în mâna. Imobilul se ia în stapânire fie prin izgonirea persoanei care-l
ocupa fara drept, fie prin savârsirea unui act de stapân ( ruperea unei crengi
dintr-un pom din livada, schimbarea încuietorii de la usa de intrare etc).
B.ANIMUS DOMINI (elementul intelectual, adica intentia cu care stapâneste
bunul posesorul). De fapt, prin animus trebuie sa întelegem nu atât adevaratele gânduri
ale posesorului legate de stapânirea lucrului, cât atitudinea pe care dreptul roman
credea ca o adopta posesorul fata de acel lucru. Juristii romani considerau ca pentru a
deveni posesor trebuie sa stapânesti un lucru în circumstante care sa dezvaluie unul
din urmatoarele doua tipuri de animus :
89 Ibidem, p.330;

48
- animus domini (intentia de a te comporta fata de lucru ca un adevaraat
proprietar)
- animus sibi habendi (dorinta de a pastra lucrul respectiv doar pentru
tine). Animus sibi habendi se cerea doar pentru cei care stapâneau
terenuri din ager publicus, numite ager occupatorius, întrucât, cel putin în
teorie, posesorii nu puteau deveni proprietari asupra acestor terenuri ( care
erau considerate ca extra patrimonium). Animus domini se cerea pentru
posesorii acelor lucruri care pot fi însusite de catre particulari ( res in
patrimonio).91 Acest animus domini este în conceptia lui Savigny (“Tratat
despre posesie”), elementul care distinge posesia ( possessio civilis) de
detentie (possessio naturalis). Detentorul nu are animus domini, întrucât
titlul, în virtutea caruia exercita stapânirea materiala asupra bunului,
dovedeste ca proprietatea bunului apartine unei alte persoane.92 Pentru
Ihering, însa, acest element intentional al posesiei este reprezentat doar de
affectio tenedi (vointa de a pastra lucrul, fie ca exista sau nu intentia de a
te comporta fata de lucru asemeni unui proprietar). Ihering considera, deci,
în lucrarea “Despre rolul vointei în posesie”, ca nu exista nici o diferenta
între detentie si posesiune. Conceptia lui Ihering, desi preluata în Codul
civil german, este respinsa de doctrina franceza si româna de drept civil.
Cel care reuneste în persoana sa cele doua elemente ale posesiunii devine
posesor.
4.5.3.Dobândirea si pierderea posesiunii
Posesiunea se poate dobândi:
A. De catre însusi posesorul;
B. Prin intermediul altei persoane
A. Dobândirea posesiunii chiar de catre posesor
O persoana devine posesor al unui anumit lucru in patrimonio, daca obtine
stapânirea efectiva a respectivului lucru (corpus), cu intentia de a se comporta ca un
adevarat proprietar (animus domini). O persoana devine posesor asupra unui teren din
ager publicus, daca îl stapâneste efectiv, cu intentia de a-l pastra pentru sine (animus
sibi habendi).
91 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.331-332;

B. Dobândirea posesiunii prin intermediul altei persoane
În vechiul drept roman se considera ca nu se poate dobândi animus printr-o alta
persoana. Dar, copilul pâna la 7 ani (infans), nebunul sau persoana juridica nu pot avea
niciodata un animus. Din aceasta cauza, s-a admis ca animus poate fi dobândit prin
intermediul urmatoarelor trei persoane: tutorele unui infans, curatorul nebunului si
administratorul persoanei juridice.93 Ca o curiozitate, mentionam si solutia conform
careia sclavul cu peculiu poate dobândi, pentru stapânul sau, atât animus cât si
corpus.94
În vechiul drept roman s-a considerat ca un pater familias poate dobândi corpus
asupra unui lucru prin intermediul unei persoane în putere (alieni iuris). Corpus nu putea
fi dobândit, însa, prin intermediul unei persoane care nu se afla în puterea lui pater
familias (sui iuris). În epoca clasica, s-a admis, însa, ca mandatarul sau gerantul de
afaceri (ambii persoane sui iuris) dobândesc corpus pentru un pater familias. Pater
familias obtine posesia prin intermediul mandatarului în momentul în care acesta obtine
corpus (aceasta întrucât pater familias si-a manifestat animus domini înca din momentul
în care l-a împuternicit pe mandatar). Pater familias obtine posesiunea prin intermediul
gerantului de afaceri, doar în ziua în care ratifica actele gerantului, caci doar în acel
moment îsi manifesta animus-ul care alaturat lui corpus, dobândit anterior, confera
posesia. 95
Posesiunea se pierde, de regula, prin pierderea concomitenta a celor doua
elemente: corpus si animus. Spre exemplu, un posesor îi înmâneaza lucrul, prin traditie,
unei alte persoane.
Posesiunea se pierde, uneori, prin pierderea unuia din cele doua elemente,
corpus si animus. Pierderea lui corpus se realizeaza atunci când lucrul nu se mai
gaseste în puterea posesorului, în stapânirea lui. Spre exemplu, lucrul este furat de
catre un hot, sau sclavul fuge de la stapân.96 Totusi, în situatia pasunilor, folosite de
catre pastori doar în anumite perioade ale anului, s-a admis solutia conform careia
pastorii retineau posesia acestora numai prin animus, chiar daca în anumite perioade
nu aveau si corpus-ul.97 Pierderea lui animus se realizeaza atunci când, desi stapânim
efectiv un lucru, nu mai avem intentia sa-l pastram pentru noi însine, ci îl stapânim
49
93 Ibidem, p.165;
94 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p333;
96 Ibidem, p.165;
97 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 333;

pentru altul. Exemplu: proprietarul casei îsi vinde casa unei alte persoane, dar ramâne
sa locuiasca în aceasta în calitate de chirias.
50
4.5.4.Persoanele care au posesiunea
Au posesiunea urmatoarele persoane:
- Proprietarul quiritar, proprietarul pretorian, provincial sau peregrin daca
stapâneau efectiv bunul;
- Posesorul de buna-credinta;
- Posesorul de rea-credinta (hotul, cel care dobândeste un imobil prin violenta);
- Posesorul pe ager publicus,
- Locatarii pe termen lung (arendasul lui ager vectigalis, emfiteotul);
- Precaristul (este posesor fata de toti, cu exceptia proprietarului lucrului pe care
l-a primit cu titlu precar);
- Creditorul gajist, în legatura cu bunul dat în gaj;
- Depozitarul sechestru (adica persoana ce pastreaza un bun asupra caruia
exista un litigiu, pâna la pronuntarea sentintei).
Nu sunt posesori urmatoarele persoane:
- Locatarii pe termen scurt (chiriasul si arendasul);
- Uzufructuarul;
- Depozitarul ordinar;
- Comodotarul.98
Din ce cauza sunt considerati posesori, creditorul gajist sau precaristul, atât
timp cât nici unul din ei nu are animus domini în legatura cu stapânirea lucurului in
patrimonio ? Savigny considera ca aceste doua persoane au o posesie derivata, adica
ei pastreaza posesiunea pentru proprietar, care le-a încredintat-o cu misiunea de a o
apara.99
4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea)
Quasi-posesiunea reprezinta posesiunea drepturilor reale, altele decât
proprietatea, cum ar fi servitutile, posesiune manifestata prin exercitiul acestor drepturi.
Quasi-posesiunea a fost o notiune contestata de o parte din jurisprudentii romani,
întrucât ei considerau ca drepturile reale asupra lucrurilor altora, fiind incorporale nu
98 Ibidem, p.334;

sunt susceptibile de posesie. Dar sustinatorii quasi-posesiunii au triumfat, opinia lor
impunându-se, dupa unii specialisti, la sfârsitul secolului I d.Hr, dupa altii, în epoca lui
Constantin, sau chiar în vremea lui Iustitnian, când textele privind aceasta chestiune au
fost interpolate.100
Sunt susceptibile de quasi-posesiune:
Servitutile prediale rustice (considerate lucruri corporale). Se pare ca ele stau la
originea cvasiposesiunii.
Servitutile personale;
Anumite servituti urbane cum ar fi servitutea de scurgere,
Dreptul de superficie.101
51
Consecintele quasi-posesiunii:
- Drepturile reale de mai sus pot fi dobândite prin traditie ( quasi-traditio);
- Drepturile reale de mai sus pot fi dobândite printr-o posesiune prelungita (
longa posessio sau diuturnus usus);
- Quasi-posesiunea este ocrotita printr-o actiune publiciana utila si prin quasi-interdicte.
102
4.5.6.Efectele posesiunii
Posesiunea produce urmatoarele efecte juridice importante:
a) Posesiunea reprezinta temeiul a trei moduri de dobândire a proprietatii:
ocupatiunea ( prin care dobândim posesiunea unui lucru care anterior nu a apartinut
nimanui), traditiunea (care consta în cedarea posesiunii unui lucru) si uzucapiunea
(care consta în posesiunea continua a unui bun, în anumite conditii, prevazute de ius
civile).
b)Posesorul de buna-credinta are datorita posesiunii anumite avantaje: poate
uzucapa lucrul, dobândeste fructele lucrului si poate reclama posesiunea lucrului de la o
alta persoana prin intermediul actiunii publiciene;
c)Posesorul, fie de buna-credinta, fie de rea-credinta, este protejat de catre
pretor prin interdictele posesorii;
99 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.169
100 Ibidem, p.171;
101 Ibidem, p.171;
102 Ibidem, p.171;

52
d)În cursul unui proces de revendicare, posesiunea îi asigura posesorului
calitatea procesuala de pârât, mai avantajoasa decât cea de reclamant, caci nu trebuie
sa probeze nimic.103
4.5.7.Protectia posesiunii. Interdictele posesorii –
uti possidetis, utrubi, unde vi, unde vi armata, de precario
Posesiunea era protejata, la epoca clasica, prin intermediul interdictelor
posesorii (mijloace întemeiate pe puterea pretorului de a comanda civil si militar –
imperium). Actiunea publiciana (întemeiata pe puterea pretorului de a organiza
procesele între particulari – iurisdictio) proteja doua forme speciale de posesiune : este
vorba de proprietatea pretoriana si de posesiunea posesorului de buna-credinta.
Întrucât despre actiunea publiciana am vorbit atât în paragraful 4.3.3., cât si în
paragrafele 4.4.2 , 4.4.3 si 4.4.4, în continuare ne vom referi doar la interdictele
posesorii.
Interdictul reprezinta un ordin prin care magistratul fie interzice, fie ordona
savârsirea unei anumite actiuni.. Acest ordin se dadea fara verificarea minutioasa a
faptelor si era , de asemenea, un ordin conditional. Din aceasta cauza daca o parte
dintr-un litigiu privind tulburarea posesiunii asupra unui lucru, nu respecta interdictul,
atunci cealalta parte deschidea un proces prin intermediul caruia judecatorul verifica
care dintre parti nu putea beneficia de protectia oferita de interdict, întrucât nu
îndeplinea conditiile prevazute acolo.104
Interdictele posesorii se împart în doua clase:
Interdictele prohibitorii (retinendae possessionis causa) care au drept scop
recunoasterea posesiunii si încetarea tulburarii ei de catre un tert. Pretorul
intervine pentru a solutiona conflictul dintre doua persoane care se pretind,
amândoua, proprietare ale aceluiasi lucru. El interzice ca sa fie tulburata
persoana care poseda în anumite conditii.105 Aceste interdicte sunt, la rându-le
de doua tipuri:
· Interdictul uti possidetis;
· Interdictul utrubi.
103 Ibidem, p.162;
104 M.V.Jakota, op.cit., vol. I, p. 141-142;

Interdicte recuperatorii (recuperandae possessionis causa) care au drept scop
recuperarea posesiunii pierdute. Aceste interdicte sunt de patru tipuri:
53
Interdictul unde vi;
· Interdictul unde vi armata;
· Interdictul de precario;
· Interdictul de clandestina possesione.
INTERDICTELE PROHIBITORII:
Interdictul uti possidetis ( numit asa dupa primele cuvinte ale formulei), era pus la
dispozitia posesorului actual al unui imobil pentru a-I îndeparta pe cei care-I
tulburau posesiunea. Formula interdictului era urmatoarea: “Cum posedati acum
acest imobil despre care este vorba în procedura, pe care nu-l posedati prin
violenta, nici clandestin, nici cu titlu precar, astfel sa-l posedati. Împotriva acestei
situatii va opresc sa folositi violenta”106. Se observa din formula, ca interdictul uti
possidetis îl proteja pe posesorul actual doar daca acesta exercita asupra
imobilului o posesie neviciata fata de persoana sau persoanele care îl tulburau,
adica o posesie care sa fie nec vi (fara violenta), nec clam ( sa fie exercitata
public si nu în mod clandestin), nec precario ( lucrul sa nu fi ajuns la posesor în
urma unei concesiuni gratuite facute de catre proprietarul lucrului sau de catre un
posesor al lui).
Interdictul utrubi era destinat apararii posesorului unui lucru mobil. Formula
interdictului proteja acea persoana care posedase lucrul mai mult timp în anul
dinaintea eliberarii interdictului. Aceasta posesie trebuia sa fie lipsita de vicii fata
de persoana care-l tulbura pe posesor.
În cazul ambelor interdicte posesorii, partea care avea o posesiune viciata
asupra lucrului, pierdea lucrul, în favoarea celeilalte parti.107
În epoca lui Iustinian, cele doua interdicte prohibitorii (utrubi si uti possidetis) se
confunda, transformându-se într-o unica actiune care-l protejeaza pe posesorul actula
al bunului mobil sau imobil.108
INTERDICTELE RECUPERATORII
Interdictul unde vi (de vi quotidiana) era acordat posesorului care a fost expulzat
cu violenta din stapânirea lucrului. Pentru a fi protejat prin acest interdict,
107 Ibidem, p:337;
108René Foignet ,op.cit, vol.I, p.167;

Drept Roman

Empfohlen

Empfohlen

Weitere ähnliche Inhalte

Was ist angesagt?

Was ist angesagt? (20)

Andere mochten auch

Andere mochten auch (6)

Ähnlich wie Drept Roman

Ähnlich wie Drept Roman (20)

Mehr von exodumuser

Mehr von exodumuser (20)

Drept Roman