1. CRIMINALISTICĂ
TEHNICA CRIMINALISTICĂ se ocupă de:
- metodologia investigatiei criminalistice
- tehnicile de laborator criminalistice
- fotografia judiciară
- identificarea persoanelor după urmele formate pe corpul uman
- identificarea urmelor biologice de natură umană
- identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare
- identificarea corpurilor delicte, a urmelor de materiale sau materii
- elemente de balistică judiciară
- cercetarea falsului în înscrisuri.
TACTICA CRIMINALISTICĂ are în vedere:
- cercetarea la fata locului
- procedura de efectuare a constatărilor tehnico-stiintifice si a
expertizelor criminalistice
- cadrul tactic al organizării anchetei penale
- tactica ascultării martorilor, a persoanei vătămate, a învinuitului sau
inculpatului
- tactica efectuării percheziției
- tactica efectuării confruntărilor
- tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere
- tactica reconstituirii.
În ceea ce priveste METODOLOGIA CRIMINALISTICĂ, aceasta abordează
metodologia investigării diferitelor tipuri de infractiuni: omucideri,
infractiuni din domeniul afacerilor, din domeniul traficului de stupefiante,
din domeniul criminalității organizate, infractiuni de coruptie, infractiuni
informatice, infractiuni de patrimoniu, etc.
1. Metodologia investigării criminalistice
1
2. CRIMINALISTICĂ
Identificarea criminalistică reprezintă un proces de constatare a
identitătii unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală
cu fapta ilicită, prin metode stiintifice criminalistice, în scopul stabilirii
adevărului în procesul judiciar.
Obiectul identificării îl reprezintă orice persoană, fiintă sau lucru care
se manifestă în spatiu, în timp si e susceptibil de a fi identificat după
urmele create în câmpul infractional.
Procesului identificării criminalistice îi sunt proprii 2 faze:
- în prima fază e determinat grupul persoanelor sau obiectelor suspecte pe
baza unor elemente carateristice asemănătoare, fiind excluse cele cu
particularităti contrare celor reflectate în urme sau în mijloacele materiale
de probă;
- în faza a doua e adâncită examinarea comparativă a caracteristicilor,
urmărindu-se stabilirea coincidentei, a concordantei dintre trăsăturile
reflectate în urmă si cele reflectate de metodele de comparare.
Se ajunge astfel la obiectul căutat si la excluderea celor ce prezintă
elemente asemănătoare.
În scopul selectării obiectelor ce urmează a fi examinate comparativ
se procedează mai întâi la cercetatrea separată a caracteristicilor generale
si individuale ale urmei, iar apoi la caracteristicile ob e necesar să se
respecte următoarele cerinte:
- să se cunoască cu exactitate persoana sau obiectul de la care provin
- să se tină seama de conditiile în care s-a format urma la fata locului
- urma si modelele tip de comparatie să contină suficiente elemente
caracteristice de individualizare a factorului creator
- să se folosească modele similare, având aceeasi provenientă, în
momentul examinării comparative.
În identificarea criminalistică importante sunt determinările calitative si nu
cele cantitative.
Concluziile observate în procesul identificării criminalistice pot avea
un caracter de certitudine, de probabilitate sau poate exista si situatia de
imposibilitate de rezolvare a problemei.
2. Metode de examinare microscopică
2
3. CRIMINALISTICĂ
În examinarea multor categorii de urme si microurme este necesar
să se apeleze la instrumente optice sau electronice de examinare.
Unul dintre aceste instrumente este lupa. Este cel mai simplu
instrument optic de mărire; este folosit pentru descoperirea urmelor la
fata locului si în examinarea initială a mijloacelor materiale de probă, iar
puterea ei de mărire se măsoară în dioptrii.
Urmează microscopul optic care este un instrument optic de
cercetare folosit în examinări traseologice, destinat identificării
persoanelor, a armelor, a instrumentelor de spargere, a descoperirii
falsurilor în înscrisuri, etc.
Microscopul are o parte optică alcătuită din obiectiv și ocular și o
parte mecanică alcătuită din tub mecanic, masă cu dispozitiv cu deplasare
grosieră și talpă de susținere și un sistem de iluminat.
Un tip de microscop optic des utilizat în criminalistică este
microscopul comparator. Acesta are sistemul optic alcătuit din 2 obiective
și un singur ocular. Se împarte în 2 câmpuri, iar compararea se realizează
prin stabilirea continuității liniare. Se folosește în traseologie, pentru
cercetarea urmelor materiale, a firelor de păr, etc.
Mai avem microscopul electronic care dispune de tehnici moderne
de vizualizare și care în locul razelor de lumină folosește fascicul de
electroni.
Sunt folosite pentru relevarea unor detalii.
Unul din aceste microscoape electronice este microscopul electronic
cu baleiaj. Este folosit în expertiza unor urme biologice (salivă), a firelor de
păr, a urmelor de afumare tipice tragerii cu armele de foc.
Prezintă anumite avantaje, întrucât:
- oferă posibilitatea investigării unor probe masive,
- are o claritate mare în profunzime,
- oferă posibilitatea realizării unei imagini aparent spațiale și are o putere
de mărire foarte mare, fără afectarea calității imaginii.
3. Metode de analiză spectrală
Metodele de analiză spectrală sunt determinări calitative și
cantitative a elementelor chimice ce intră în compoziția unor probe
materiale sau urme de diverse materii descoperite în câmpul infracțional,
în vederea identificării sau stabilirii provenienței lor.
3
4. CRIMINALISTICĂ
Se folosesc în expertizele privind cercetarea înscrisurilor, a armelor
de foc și a urmelor create de acestea, a substanțelor toxice, etc.
La baza lor stă raportul existent dintre materie și radiație.
Printre avantaje amintim: precizie, sensibilitate și rapiditate.
Pentru a ajunge la un rezultat sunt necesare cantități infime de
substanțe și este indispensabilă în numeroase domenii ale criminalisticii,
cum ar fi cercetarea urmelor materiale, a resturilor de materiale întâlnite,
de ex. în incendii, accidente de circulație, în cercetarea urmelor cu armele
de foc, a falsurilor, etc.
4. Procedee de fotografiere la fața locului
Fotografia judiciară, care poate fi operativă (efectuată la fața locului)
și de examinare (efectuată în laborator) și care se execută cu prilejul
cercetării locului faptei de către organul de urmărire penală, reprezintă un
procedeu important de fixare a rezultatelor cercetării, fiind auxiliară
procesului verbal de cercetare la fața locului.
Se folosește în cazul infracțiunilor de omor, accidente, tâlhărie,
infracțiuni care de obicei presupun cercetarea la fața locului.
Procedeele de fotografiere aplicate la fața locului includ mai multe
tipuri de fotografii, respectiv:
- fotografia de orientare
- fotografia schiță
- fotografia obiectelor principale
- fotografia de detaliu
- alte procedee speciale de fotografiere la fața locului.
Fotografia de orientare se folosește pentru fixarea imaginii întregului
loc al faptei și se realizează în așa fel încât să permită identificarea zonei
în care s-a săvârșit infracțiunea într-un ansamblu de puncte de reper sau
de orientare.
În cazul fotograf. în locuri deschise se iau ca puncte de orientare
clădiri, construcții, indicatoare, etc. În cazul fotograf. în locuri închise se
are în vedere exteriorul clădirii, încadrat de diverse puncte de reper.
Fotografia schiță presupune redarea în exclusivitate a întregului loc
al faptei. Are mai multe variante, respectiv:
4
5. CRIMINALISTICĂ
- fotografia schiță unitară, care se realizează cu un singur cadru
- fotografia schiță panoramică, care la rândul ei poate fi liniară sau
circulară
- fotografia schiță pe sectoare, care presupune redarea pe porțiuni a
locului faptei
- fotografia schiță încrucișată, care redă puncte diametral opuse.
Fotografia obiectelor principale se folosește pentru fixarea imaginilor
acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele și
consecințele faptei infracționale (de ex., corpul victimei). Trebuie redată și
poziția obiectului în ansamblu în câmpul infracțional.
Fotografia de detaliu este specifică fazei dinamice a cercetării la fața
locului, care permite deplasarea, modificarea poziției obiectelor în vederea
punerii în evidență a detaliilor acestora.
Printre procedeele speciale de fotografiere la fața locului evidențiem:
fotografierea cadavrelor care se realizează în vederea redării poziției
corpului, a stării îmbrăcăminții, a leziunilor vizibile la acel moment.
Mai avem măsurătorile fotografice care se realizează cu ajutorul
riglei gradate sau cu ajutorul unei benzi gradate și care se folosesc pentru
a permite stabilirea dimensiunii și distanțelor dintre obiectele aflate în
câmpul infracțional.
Fotografierea cadavrelor dezmembrate se realizează inițial pentru
fiecare bucată în parte, iar apoi pentru întregul corp care este asamblat.
5. Fotografia de examinare în radiații vizibile
Reprezintă un ansamblu de procedee destinate cercetării în condiții
de laborator a mijloacelor materiale de probă, precum și fixării rezultatelor
investigării tehnico-științifice, a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de
la fața locului.
Fotografia de examinare în radiații vizibile este de mai multe feluri,
respectiv:
- de ilustrare
- de comparare
- fotografia de umbre
- de reflexe
5
6. CRIMINALISTICĂ
- de contrast
- de separe a culorilor
- microfotografia.
Fotografia de ilustrare presupune fixarea imaginii inițiale a obiectului
ce urmează a fi examinat, a caracteristicilor și dimensiunilor sale. Se
aplică în mod obligatoriu mijloacelor materiale de probă care vor suferi
modificări prin examinare. Se folosește la cercetarea tehnică a
înscrisurilor, la expertiza armelor, a instrumentelor de spargere.
Fotografia de comparare se folosește în examenul de laborator,
traseologie, balistică și la expertiza înscrisurilor. Se disting 3 variante,
respectiv:
- fotografia de comparare prin confruntare
- fotografia de comparare prin suprapunere
- fotografia de comparare prin stabilirea continuității liniare sau prin
juxtapunere.
La fotografia de comparare prin confruntare se confruntă două
imagini, respectiv urma și mulajul ridicat la fața locului. La cea prin
suprapunere, se suprapun două imagini, una dintre ele fiind fixată pe un
suport transparent (se folosește la expertizarea bancnotelor). Fotografia
de comparare prin stabilirea continuității liniare se folosește pentru
stabilirea identității unei persoane sau a unui obiect ca urmare a
determinării elementelor caracteristice reflectate în urmă și în modelul tip,
respectiv în impresiune, obținută pe cale experimentală.
Fotografia de umbre se folosește pentru scoaterea în evidență a
caracteristicilor de relief. Se aplică în aplică în fotografierea de detalii, cum
ar fi urme de adâncime, de picioare, de mâini, etc.
Fotografia de reflexe se folosește pentru punerea în evidență a
urmelor de suprafață greu sesizabile la o primă vedere (urmele papilare).
Fotografia de separare a culorilor servește la relevarea petelor, a
urmelor, a modificărilor textului unui înscris greu vizibile cu ochiul liber
datorită nuanțelor de culoare apropiate a suportului. Pentru separarea
culorilor se folosesc filtre care au capacitatea de a reține culoarea
complementară lor.
Fotografia de contrast oferă posibilitatea măririi formei mijloacelor de
evidențiere a unor urme sau detalii caracteristice, apte să fie folosite în
procesul de identificare.
6
7. CRIMINALISTICĂ
6. Fotografii judiciare de examinare în radiații invizibile
Avem în radiații invizibile U.V., I.R., gama, beta, etc.
Fotografia de examinare în radiații U.V. se folosește la descoperirea
urmelor de mâini sau a urmelor biologice. Pentru executarea unei
fotografii în radiații U.V. este nevoie de surse de radiații (becuri, arcuri
electrice), filtre de selectare a radiațiilor, materiale fotosensibile, aparat de
fotografiat. Radiațiile U.V. se folosesc în traseologie, balistică, cercetarea
tehnică a înscrisurilor, efectuarea de fotografii în cadrul unor activități de
urmărire penală.
Fotografia de examinare în radiații I.R. are o deosebită importanță și
utilitate întrucât gama spectrului I.R. este de 2000 de ori mai mare decât a
spectrului vizibil. Radiațiile I.R. au capacitatea de a străbate anumite
corpuri și de a fi reținute de altele și totodată nu sunt influențate de
elementele poluante din atmosferă. Oferă și posibilitatea efectuării de
fotografii în condiții de întuneric. Sunt utilizate la cercetarea tehnică a
înscrisurilor, la reconstituirea unor texte, la cercetarea unor valori sau a
unor opere de artă, la descoperirea urmelor suplimentare ale tragerii cu
armele de foc și la efectuarea unor fotografii judiciare cu caracter operativ.
7. Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii
Urmă a infracțiunii este orice modificare materială intervenită în
condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și modificarea produsă
existând un raport de cauzalitate.
În literatura noastră de specialitate, urmele sunt împărțite în 2 mari
categorii:
- urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectului
(urme de mâini, de picioare, a instrumentelor de spargere);
- urme formate ca resturi de obiecte sau de materii organice sau
anorganice (resturi de alimente, pete de sânge).
În funcție de tipul sau de natura urmei avem:
- urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator
(urme de mâini sau de picioare)
- urme sub formă de pete sau resturi de materii organice sau
anorganice.
Mai putem avea:
- urme sonore (voci, zgomote)
7
8. CRIMINALISTICĂ
- urme olfactive (miros)
- urme vizibile
- urme latente (invizibile cu ochiul liber)
- macrourme
- microurme. Microurmele sunt formate din particule (praf, scame,
etc.).
În funcție de modul de formare al urmei avem:
- urme statice: sunt create prin atingere, prin apăsare, prin lovire;
- urme dinamice: sunt formate ca rezultat al mișcării de translație a
unei suprafețe peste alta (urmele de frânare).
Urmele de suprafață se împart în două categorii:
- urme de stratificare, respectiv depunerea unui strat de substanță
exterior (granule);
- urme de destratificare, de ridicare a substanței aflată inițial pe o
suprafață.
Urmele de adâncime – cum ar fi urma de picior formată pe pământul
moale.
8. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de mâini
Metode fizice și optice de relevare a urmelor de mâini
Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune o căutare
sistematică a acestora în funcție de natura locului și de modul de săvârșire
a faptei.
Revelarea prin metode fizice constă în pulverizarea de prafuri sau
pudre pe obiectul sau suprafețele purtătoare de urme. Substanțele folosite
în relevare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma;
- să prezinte o aderență selectivă, respectiv numai la materia din
urmă și nu la întregul suport.
Relevarea urmelor papilare pe suprafețele multicolore se realizează
cu substanțe fluorescente activate sub acțiunea radiațiilor U.V.
8
9. CRIMINALISTICĂ
Răspândirea și înpărtarea pulberilor de revelare de pe obiect se face cu
ajutorul unei pensule fine din păr de veveriță, puf de struț sau fibre de
carbon sau a unui pulverizator special. Pentru pudrarea urmelor dispuse
pe suprafețe de piele, cauciuc, mase plastice se folosesc pensule
magnetice.
Relevarea prin metode chimice se bazează pe reacția dintre anumite
substanțe chimice și componentele transpirației (săruri și aminoacizi).
Există mai multe metode chimice:
- revelarea cu valori de iod
- revelarea cu reactiv chimic propiu-zis nitrat de argint.
Revelarea prin metode optice – se constituie ca un ansamblu de
metode noi în materie bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul
urmelor papilare. Un loc prioritar îl deține folosirea laser-ului.
9. Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare
Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme
create inevitabil la locul faptei. Urmele de picioare se clasifică în:
- urmele plantei piciorului (piciorul gol);
- urmele piciorului semiîncălțat (urmele de ciorap);
- urmele de încălțăminte.
Descoperirea urmelor de picioare presupune cu prioritate
cercetarea suprafețelor pe care este posibil să se calce. După descoperire
se impune conservarea urmelor supuse acțiunii unor factori de natură să
le distrugă, iar după conservare se trece la măsurarea urmei.
În procesul verbal de cercetarea la fața locului se procedează la o
descriere detaliată a numărului și tipurilor de urme de picior descoperite, a
formei și particularităților acestora, a naturii suportului pe care s-au creat,
precum și a elementelor cărării de urme. Se menționează, de asemenea,
modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare,
etc.
Ridicarea prin mulaj a urmei formată în adâncime se desfășoară
imediat după fotografiere și eventual după desenarea urmei pe o coală.
Pentru efectuarea mulajului se pregătește urma (se scoate apa, corpurile
străine), se înconjoară cu o bandă metalică, iar apoi se toarnă o
compoziție de gips în urmă.
9
10. CRIMINALISTICĂ
Cercetarea cărării de urme are o importanță deosebită datorită
reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei care a creat urmele,
caracteristici care pot oferi indicii prețioase în legătură cu persoana
infractorului.
Principalele elemente care caracterizează o cărare de urme sau
mersul unei persoane sunt următoarele:
- direcția de mișcare sau axa cărării de urme și care este determinată
de linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de
pași, indicând direcția de deplasare;
- linia mersului, care este o linie frântă, constituită din segmente care
unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul;
- lungimea pasului, care este dată de distanța dintre două urme
consecutive măsurată la partea din față sau din spate a lor;
- lățimea pasului care este dată de distanța cuprinsă între partea
exterioară sau interioară a urmei piciorului stâng sau drept;
- unghiul de mers care se măsoară între axa cărării de urme și axa
longitudinală a tălpii.
Interpretarea unor urme izolate pot conduce la date privind numărul
persoanelor sau sex, talie, vârstă, greutate, viteza de deplasare, etc.
Cărarea de urme conține în plus și date referitoare la direcția de
deplasare, la caracteristicile mersului, la eventualele defecte anatomice, la
înălțime.
Lungimea pasului la bărbat este mai mare decât la femeie cu aproximativ
20 cm.
10. Investigarea odontologică judiciară sau cercetarea urmelor de
dinți
Urmele de dinți oferă o bază sigură de identificare atât sub raport
criminalistic cât și medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei,
dispunerii și particularităților prezente la fiecare dinte: lățimea dinților,
poziția, distanța dintre dinți, uzura, lipsurile.
Odontologia judiciară are rolul de a studia dinții și urmele acestora,
astfel încât expertizele stomatologice să servească la stabilirea adevărului
în procesul judiciar.
10
11. CRIMINALISTICĂ
Urmele de dinți, așa cum se descoperă pe corpul persoanelor, pe
alimente sau pe diverse obiecte se prezintă sub formă statică sau
dinamică.
Cercetarea la fața locului a urmelor de dinți nu necesită mijloace de
investigare deosebite întrucât ele sunt vizibile. Urmele se pot întâlni pe
corpul victimei, a agresorului, pe diverse alimente, etc.
Fixarea urmelor de dinți se face prin consemnarea în procesul verbal
și prin fotografiere, insistându-se nu numai asupra detaliilor, dar și asupra
poziția corpurilor purtătoare de urme față de celelalte obiecte principale. O
atenție deosebită trebuie să se acorde ridicarea și transportarea obiectelor
purtătoare de urme pentru a se preveni alterarea și deformarea acestora.
Expertiza urmelor de dinți poate oferi răspuns la întrebările privind natura
umană sau animală a urmelor, la sex, vârstă, tipul antropologic al
persoanei, mecanismul de formare, caracteristicile dinților reflectate în
urmă. Dacă expertului i se pun la dispoziție și modele de comparație,
acesta poate stabili identitatea sau neidentitatea unei persoane.
Investigarea complexă criminalistică și odontologică parcurge mai
multe etape:
- fotografierea în vederea ilustrării modului de mușcătură și a fixării
detaliilor caracteristice;
- prelevarea și cercetarea eventualelor urmede salivă sau alte
produse biologice.
Modelele de comparație sunt obținute cu materiale dentare
obișnuite, iar pentru mulajele executate pe obiecte purtătoare de urme se
pot folosi și latexul sau diverși polimeri.
O anumită particularitate o ridică examinarea urmelor de dinți lăsate
pe pielea umană și aceasta este determinată de urgența în determinare și
măsurarea fotografică datorită p.d.o.p. plasticității caracteristice pielii
umane, iar p.d.a.p. proceselor patologice care au loc în tegument, de
natură să conducă la deformarea urmei și la dispariția sa treptată.
11. Cercetarea urmelor de sânge
Urmele de sânge furnizează indicii necesare clarificării împrejurărilor
privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei. La fața
locului urmele de sânge se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre,
bălți, mânjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra
corpului persoanei.
11
12. CRIMINALISTICĂ
În funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de
acesta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la
suprafață, formând un strat sau o crustă distinctă, ca în cazul urmelor
formate pe parchet, mobilă, geamuri, etc.
Culoarea sângelui diferă în funcție de vechime, de cantitate și de
factorii care acționează asupra lui și poate varia de la roșu, pe măsură de
trecerea timpului devenind brun-roșcat, apoi maroniu și în final negru.
Descoperirea urmelor de sânge reprezintă o activitate foarte
importantă și de mai multe ori și dificilă datorită modificărilor pe care le
suferă în timp aceste urme de sânge, dar și datorită faptului că aceste
urme se pot găsi în cantități foarte scăzute, că în unele situații culoarea se
poate confunda cu a suportului pe care se află și există și situații în care
urmele au fost înlăturate de autor (de ex. prin spălare, răzuire etc).
Urmele de sânge trebuiesc căutate pe îmbrăcăminte, pe corpul
persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau făptuitor). Urmele pot
rămâne în profunzimea țesăturii, sub unghii, în păr, pe obiectele de uz.
Urmele trebuiesc căutate pe porțiunea de teren și pe obiectele aflate la
locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul,
cum sunt de ex. covoarele, parchetul, ușile, sub ușă, pe ferestre, plante
ș.a. Urmele se mai caută pe instrumentele folosite la săvârșirea infracțiunii
(cuțite, topoare), pe instalațiile sanitare, vase, obiecte care ar fi putut servi
la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.
Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face de regulă cu surse
de lumină care dispun de filtre de culoare, capabile să scoată în evidență
urma. Ulterior se folosesc metode fizico-chimice pentru a se stabili dacă
pata este într-adevăr de sânge (apă oxigenată, luminol).
Ulterior descoperirii, pata se fixează prin descriere în procesul-verbal
și prin fotografiere.
Ridicarea petelor de sânge se face prin răzuire – în cazul petelor
uscate sau prin absorbire, în situația petelor umede. Întodeauna probele
se ambalează în saci de hârtie pentru a nu fi alterate.
Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge poate să răspundă la
următoarele întrebări:
- dacă urma este de sânge?
12
13. CRIMINALISTICĂ
- dacă sângele e de natură animală/umană
- care este zona sau organul din care provine
- dacă sângele conține alcool sau elemente de natură toxică
- sexul persoanei de la care provine
- condițiile în care s-a format urma
- căreia din persoanele suspecte i-ar putea aparține urma.
12. Cercetarea urmelor seminale
Urmele seminale fac și ele parte din categoria urmelor biologice
întâlnite în diverse împrejurări, cu precădere în situația săvârșirii unor
infracțiuni de omor sau infracțiuni privitoare la viața sexuală.
Ele pot reprezenta nu numai dovada săvârșirii unei infracțiuni, dar
aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei și astfel se pot
obține date utile individualizării persoanei care a săvârșit fapta sau a
delimitării acesteia dintr-un cerc de suspecți.
Formarea urmelor seminale are loc prin depunerea pe diverse
suporturi a lichidului spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual
sau al masturbării. În stare uscată urma prezintă un contur neregulat, o
culoare gri-albicioasă și este aspră la pipăit.
Urmele se caută în corpul victimei (de către cadrele medicale), pe
lenjeria de corp, pe alte obiecte de îmbrăcăminte.
Ridicarea urmelor de spermă necesită, poate mai mult decât în cazul
altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei
și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se
îndreaptă examinarea. Pentru aceasta se ridică întreg obiectul purtător de
urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi.
Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale poate răspunde la
următoarelor întrebări:
- dacă urma este de spermă
- dacă originea acesteia este umană sau animală
- vechimea urmei
- eventualele boli venerice
- posibilitatea individualizării persoanei (alături de spermatozoizii normali,
există la fiecare individ și spermatozoizi cu forme deosebite sau anormale).
13
14. CRIMINALISTICĂ
13. Investigarea ADN
Metoda identificării prin cercetarea amprentei genetice a fost
adoptată datorită polimorfismului extrem de mare al minisateliților ADN-ului
uman, aspect care determină un potențial de diferențiere foarte
ridicat al indivizilor.
Procesul de identificare al unei persoane începe în momentul în care
aceasta lasă în scena infracțională o urmă biologică care conține material
genetic ADN. După ridicarea probei urmează analiza acesteia în laborator,
analiză care presupune traducerea materialului genetic într-un cod cu
formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător al acestei
informații genetice.
Sub raportul valorii de identificare, urmele biologice se clasifică în
trei categorii:
1) probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului ADN (sânge,
spermă, salivă);
2) probe cu potențial în definirea profilului ADN (secreții nazale, fluid
vaginal, bucăți de carne, celule ale pielii, urină, oase, părul);
3) probe cu potențial în analizele ADN.
În ceea ce privesc particularitățile cercetării la fața locului legate de
ridicarea urmelor biologice, trebuie să reținem următoarele aspecte:
- Pentru fiecare probă ridicată se vor folosi recipienți speciali care să
ofere o conservare optimă și un transport sigur.
- Sângele lichid, țesuturile, organele sau oasele se pun în containere și
se refrigerează în vederea transportării în condiții optime.
- Firul de păr trebuie colectat cu grijă în vederea protejării rădăcinii.
- Pentru a se evita contaminarea probelor se folosesc mănuși și
pensete adecvate care, ulterior, se dezinfectează.
Analiza profilului ADN se realizează prin două metode, respectiv:
1) Analiza prin metoda enzimei de restricție ;
2) Analiza prin reacția în lanț a polimerazei (PCR).
1) În cazul utilizării metodei prin enzime de restricție, este necesară o
cantitate suficientă de ADN ce este supusă izolării și purificării cu ajutorul
unor detergenți și enzime cu mare specificitate.
14
15. CRIMINALISTICĂ
Ulterior se procedează la decuparea ADN cu ajutorul unor enzime de
restricție, în fragmente de mărimi diferite. Fragmentele astfel decupate
sunt triate după lungime și transferate pe o membrană de nailon, după
care se procedează la autoradiografia membranei. Fragmentele ADN sunt
vizualizate sub forma unor benzi întunecate. Benzile astfel obținute pot fi
folosite
pentru comparație cu cele rezultate prin prelucrarea probelor ridicate de la
fața locului. Lipsa corespondenței benzilor comparate duce la eliminarea
din cercul suspecților a persoanei examinate.
2) Avantajul analizei prin metoda reacției în lanț a polimerazei constă în
faptul că pentru analiză este necesară o singură moleculă ADN. Metoda
constă în amplificarea in vitro a secvențelor ADN.
14. Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă
Firele de păr reprezintă o categorie distinctă de urme biologice
denumite și urme de natură piloasă, prin a căror examinare se obțin date
importante cu privire la persoane și împrejurările faptei.
Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau
mijloace tehnico-științifice deosebite, ele fiind ușor vizibile cu ochiul liber.
Expertiza firelor de păr este destinată, p.d.o.p., cercetării structurii
intime a firelor de păr, cu numeroasele sale elemente caracteristice, iar,
pe de altă parte, analizei suprafeței acestora, a diverselor particule
aderente pe firul de păr.
Expertiza poate răspunde la următoarele aspecte:
- natura și originea umană sau animală a firului de păr;
- zona corpului din care provine;
- modul de detașare a firelor de păr;
- sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei căreia îi aparține firul de
păr;
- eventualele alterări produse de diverse boli;
- natura depunerilor de pe suprafața firului de păr;
15. Metoda portretului vorbit
15
16. CRIMINALISTICĂ
Portretul vorbit este o metodă științifică care servește la
identificarea persoanelor pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale
acestora, de către o altă persoană.
În descriere sunt vizate atât formele statice – talia, constituția fizică
sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, eventualele
infirmități, cât și formele dinamice - ținuta corpului, felul mersului, mimică,
diferitele forme de manifestare.
Aprecierea formei și a dimensiunilor acestora se face după un sistem
cuprinzând trei gradații: mare, mijlociu și mic.
Descrierea formelor statice
- talia poate fi scundă, mijlocie sau înaltă;
- constituția fizică poate fi robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau
uscățivă; tot aici se descriu forma umerilor, lungimea gâtului,
particularități ale mâinilor și picioarelor etc;
- aspectul general sau ținuta poate fi apreciată ca sportivă, elegantă,
atletică, greoaie ori asociată unor profesiuni, cum ar fi ofițer,
intelectual, marinar, funcționar etc.;
- forma capului – poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară,
triunghiulară;
- descrierea feței – fiecare element component al feței – zona frontală,
nazală și bucală- se descrie separt;
- părul poate fi: lung, scurt, drept, creț, de o anumită culoare;
- fruntea – se descrie după înălțime, lățime, contur, înclinare;
- ochii – se descriu după formă, poziție, culoare;
- nasul – înălțime, lățime, baza nasului, conformația nărilor;
- gura și buzele – se descriu după grosime, proeminență, culoare;
- bărbia – poate fi plată, ascuțită, îngropată, dublă;
- urechea – raportată la poziția ei față de cap;
- ridurile – sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc;
- culoarea pielii – care variază, în funcție de rasă, de la alb deschis la
negru;
16
17. CRIMINALISTICĂ
- semnele particulare – pot fi urme ale unor leziuni, ale unor
intervenții chirurgicale, tatuaje etc.
Descrierea formelor dinamice:
- mersul – poate fi descris ca normal, degajat, suplu, sportiv, greoi,
ezitant, săltăreț;
- modul de manifestare, respectiv gestica sau vorbirea – poate fi normală,
precipitată, bâlbâită, cu un anumit accent etc.
Reușita unei identificări făcută pe baza semnalmentelor exterioare
depinde în mare măsură de modul în care sunt ascultați martorii, de modul
în care sunt interpretate declarațiile lor, dar și de modul în care ei au fost
capabili să perceapă toate aceste elemente la o persoană.
16. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute
Se folosesc aceleași tehnici de identificare cu cele ale persoanelor,
având totuși în vedere anumite metode specifice determinate de
transformările corpului uman, care au loc ulterior survenirii decesului sau
datorită unor transformări cauzate de acțiuni distructive exercitate de
diverși factori (modificări determinate de intervenția autorului unui omor,
care caută să distrugă sau să facă de nerecunoscut victima).
Printre metodele de identificare a cadavrelor necunoscute amintim:
- metoda supraproiecție i – care constă în proiectarea sau
suprapunerea imaginii craniului necunoscut peste imaginea
fotografică a persoanei dispărute, căreia se presupune că i-a
aparținut craniul;
- reconstituirea fizionomiei după craniu – constă în reconstituirea
plastică și grafică a țesuturilor moi ale capului, potrivit unor
standarde de grosime determinate științific. Întreaga operație se
execută pe craniul cadavrului căruia se încearcă să i se determine
identitatea;
- identificarea după resturile osoase – face obiectul expertizei urmelor
osteologice, specifică unui domeniu denumit în literatura medico-legală
osteoantropometrie. Expertiza este efectuată de specialistul
antropolog, care este în măsură să determine dacă urmele
osteologice sunt sau nu de natură umană, dacă ne aflăm în prezența
unui schelet întreg sau dacă oasele aparțin mai multor persoane.
17
18. CRIMINALISTICĂ
Totodată, se pot obține date cu privire la vârstă, sex, talie și
eventualele boli de care a suferit persoana în timpul vieții;
- identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice – se
realizează datorită elementelor specifice de individualizare pe care
le prezintă, în mod natural, dantura unei persoane. La aceste
particularități, trebuie adăugate și intervențiile medicale efectuate
pentru întreținerea sau înlocuirea dinților.
- Identificarea prin expertiza fotografiei de portret – este folosită de
organele judiciare în stabilirea identității unui cadavru, căruia i se
poate face o fotografie a semnalmentelor, după efectuarea toaletei
sale. Metoda constă în compararea unei fotografii cât mai recente, a
persoanei dispărute, cu fotografia semnalmentelor cadavrului.
17. Caracteristici criminalistice de identificare a vocii și vorbirii
Identificarea persoanelor după voce și vorbire, prin determinarea și
aprecierea științifică a caracteristicilor vocii și vorbirii, presupune folosirea
unor mijloace tehnice speciale de înregistrare, de tipul sonografelor.
Sonografele permit analize complexe ale caracteristicilor generale și
individuale fonoacustice.
Aceste aparate vizualizează caracteristicile vocii, prin transcrierea
lor grafică sub forma vocogramelor. Principalii parametrii fizici ai sunetelor
evidențiați de sonograf sunt: frecvența, intensitatea și durata acestora.
Caracteristicile vocii:
a) Caracteristici acustice generale
b) Caracteristici acustice individuale
a) Vocea are drept caracteristici acustice generale:
- configurația de ansamblu a formanților transcriși pe vocogramă;
- durata de pronunțare a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte;
- intensitatea vocii.
b) Caracteristicile acustice individuale sunt formate dintr-un complex de
frecvențe, alcătuit din:
- frecvența de rezonanță a cavității aparatului vocal (formanții);
- frecvența specifică sunetelor nazale;
- frecvența vocii.
18
19. CRIMINALISTICĂ
Caracteristicile vorbirii
Vorbirea se caracterizează prin particularități de expresie și stil,
specifice unui anumit grup de persoane. Elementele de natură să permită
individualizarea vorbitorului se grupează în:
- particularități fonetice;
- particularități fonetice străine;
- defecțiunile de pronunție și particularitățile lexicale, cum sunt, de ex., cele
specifice regiunii din care provine vorbitorul sau cele caracteristice
anumitor profesii.
18. Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii
Poate să răspundă la o serie de întrebări, cum ar fi:
- identificarea persoanei
- stabilirea autenticității înregistrărilor audio, în scopul determinării
falsurilor, prin înlocuirea unor cuvinte cu altele, aparținând aceleași
persoane, dar rostite în alte împrejurări;
- identificarea persoanei vorbitorului, cu respectarea anumitor condiții
de calitate privind înregistrarea în litigiu și având la dispoziție
modele de comparație;
- stabilirea eventualei deghizări a vocii și vorbirii, care poate fi
realizată prin acoperirea microfonului, vorbirea în șoaptă,
modificarea tonalității, astuparea nasului ș.a.
Pentru obținerea rezultatelor scontate este important ca organul
judiciar să posede modele de comparație de calitate. Pentru aceasta,
trebuie să se apeleze la mijloace tehnice de înregistrare similare celor ale
înregistrării în litigiu. Imprimările se realizează în condiții similare de loc,
de fond sonor și cu aceeași viteză de înregistrare. Trebuiesc folosite
aceleași cuvinte și expresii.
19. Urmele formate prin folosirea armelor de foc
Investigarea criminalistică a armelor de foc întrebuințate în
săvârșirea de infracțiuni, clarificarea modului în care autorul s-a folosit de
acestea, constituie activitatea unui domeniu important de cercetare,
denumit balistică judiciară.
Prin urme formate în cazul folosirii armelor de foc înțelegem, atât
urmele create de armă pe cartușul tras, cât și urmele împușcăturii care se
19
20. CRIMINALISTICĂ
găsesc pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora și-a exercitat
acțiunea proiectilul.
1. Urmele formate de armă pe cartuș
La tragerile executate cu o armă de foc se formează invariabil urme
pe tubul cartușului, iar în cazul armelor cu țeavă ghintuită se formează pe
glonț urme caracteristice reliefului țevii.
Urmele de pe tub se formează în 3 etape succesive: încărcarea armei,
tragerea cu arma și extragerea tubului tras.
În momentul încărcării se formează urme dinamice longitudinale pe
pereții laterali ai tubului, prin împingerea cartușului în camera de
detonare.
În momentul tragerii sau al declanșării focului apar urmele
percutorului și ale peretelui frontal al închizătorului, ce se formează pe
fundul cartușului.
În momentul extragerii tubului, se imprimă pe rigolă sau marginea
anterioară a rozetei urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului
urmele pragului aruncător (ejectorului).
Urmele de pe glonț au un caracter dinamic și reflectă caracteristicile
construcției interioare a țevii ghintuite. Astfel, rămân sub formă de striații,
urme ale plinurilor, ale flancurilor ghintuite și ale spațiilor dintre ghinturi.
2. Urmele de împușcare
Prin urme de împușcare se înțelege atât urmele specifice formate de
proiectil denumite și urme principale, cât și urmele formate în tragerile de
la o anumită distanță, denumite urme secundare.
Urmele principale sunt rezultatul acțiunii directe exercitate de proiectil. Ele
se întâlnesc șub 3 forme:
- urme de perforare
- urme de pătrundere
- urme de ricoșare.
În cazul urmelor de perforare, proiectilul traversează întregul corp și,
ca atare, avem 3 elemente:
- orificiul de intrare
20
21. CRIMINALISTICĂ
- canalul
- orificiul de ieșire.
În cazul urmelor de pătrundere (sau canale oarbe) glonțul
pătrunde în corp, dar nu iese. Practic avem un orificiu de intrare și un
canal înfundat.
În cazul urmelor de ricoșare, glonțul este deviat. Vom descoperi
adâncituri și zgârieturi în funcție de unghiul de lovire și de natura
obstacolului aflat pe traiectoria glonțului.
Urmele secundare sunt rezultatul acțiunii unor factori suplimentari ai
tragerii și pot fi împărțite în 2 categorii:
- urme formate indiferent de distanța de tragere
- urme formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp sau de la
mică distanță.
În cazul urmelor formate indiferent de distanța de tragere vom
descoperi 2 elemente: un inel de frecare creat prin depunerea pe
marginea orificiului de intrare a unor particule de unsoare, praf, rugină și
un inel de metalizare, format din depuneri de particule metalice desprinse
de pe suprafața proiectilului, în momentul perforării unor obiecte cu un
anumit grad de densitate.
În cazul urmelor formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp
sau de la mică distanță vom identifica rupturile provocate de gaze, care au
o formă stelară, urmele gurii țevii formate ca urmare a lipirii gurii țevii de
corp, arsurile, provocate, de asemenea, de gaze, urmele de funingine,
rezultate din combustia încărcăturii de pulbere, tatuajul, care este
consecința pătrunderii în piele a resturilor de pulbere neagră sau arsă
incomplet și urmele de unsoare, care apar sub formă de stropi depuși în
jurul orificiului de intrare.
20. Identificarea armelor de foc după urmele lăsate pe glonț și pe
tubul cartușului
Identificarea armei cu care s-a săvârșit o infracțiune reprezintă
scopul final al oricărei expertize balistice judiciare.
Examinarea destinată identificării parcurge 2 faze principale: în
prima fază se determină grupul sau categoria căreia îi aparține arma; în a
doua fază are loc identificarea propiu-zisă, prin examenul comparativ al
caracteristicilor individuale, specifice fiecărei țevi ghintuite și fiecărui
ansamblu al mecanismelor de tragere.
21
22. CRIMINALISTICĂ
Identificarea armei după urmele formate pe glonț presupune, în faza
inițială, o delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din sfera
cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund
caracteristicilor reflectate de glonț. Se iau în calcul numărul golurilor și
plinurilor ghinturilor, lățimea acestora, unghiul și sensul de răsucire,
calibrul.
Pentru obținerea modelelor de comparație se efectuează trageri
experimentale. Se apelează la muniție cu caracteristici asemănătoare celei
găsite la fața locului. Tragerile se efectuează în dispozitive speciale,
denumite captatoare de proiectile.
Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartușului
Acest gen de identificare se desfășoară în aceleași condiții și faze ca
și identificarea după urmele formate pe glonț. Captarea tuburilor de
comparație se realizează prin folosirea unor săculețe ori sertărașe prinse
în dreptul ferestrei carcasei închizătorului.
Principalele urme incluse în sfera cercetării de identificare sunt cele
formate pe rozeta tubului de către percutor, peretele frontal al
închizătorului, gheara extractoare, pereții camerei cartușului.
Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul
comparator.
21. Stabilirea autenticității și vechimii înscrisurilor
Investigarea criminalistică a înscrisurilor reprezintă un domeniu
distinct, bine conturat, al tehnicii criminalistice, având drept obiective
principale:
- cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii
falsurilor;
- cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop
stabilirea autenticității scrisului unei persoane;
- cercetarea falsului de bancnote, monede, timbre, cecuri, opere de
artă.
Principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea
autenticității unui înscris sau document sunt următoarele:
- îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris;
- aflarea actului în termenul de valabilitate;
22
23. CRIMINALISTICĂ
- corespondența între înfățișarea persoanei și fotografia de pe
legitimație sau înscris;
- corespondența dintre datele referitoare la identitatea persoanei
menționate în act și buletinul sau alt document cu care aceasta se
legitimează;
- existența elementelor de protecție sau de securitate, destinate să
ateste autenticitatea unui document și să prevină falsificarea sau
contrafacerea sa.
Principalele măsuri de securitate destinate prevenirii falsificării sau
contrafacerii sunt:
- securitatea hârtie i, realizată prin modificări ale compoziției pastei
hârtiei, prin filigranare ori prin încorporarea în masa hârtiei a unor
fibre colorate și fire de securitate;
- imprimarea de securitate ;
- perfecționarea elementelor succesorii de identificare .
Stabilirea vechimii unui înscris se efectuează în situația înscrisurilor
falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespund cu data
indicată în act sau atunci când anumite părți din înscris sunt redactate în
perioade diferite de timp, ca de ex., în situația falsului prin adăugare de
text.
Forma și conținutul textului, caracteristicile de fabricație ale hârtiei
și cernelii, gradul lor de îmbătrânire sunt elemente semnificative ale unui
înscris, pentru a se putea stabili vechimea acestuia.
22. Caracteristicile de identificare a scrisului de mână
Caracteristicile unui scris, pe baza cărora este posibilă identificarea
persoanei scriptorului sunt prezente în:
- limbajul specific scriptorului;
- modul de amplasare a textului;
- forma sau aspectul general al scrisului;
- particularitățile de construcție a semnelor grafice.
Particularitățile exprimării în scris sau caracteristicile conținutului
spiritual al textului, denumite în literatura de specialitate și ”caracteristici
ale scrierii” servesc la individualizarea persoanei scriptorului și, mai ales,
la restrângerea cercului persoanelor suspecte. Se urmărește astfel
23
24. CRIMINALISTICĂ
vocabularul folosit de autor, modul în care acesta respectă regulile de
ortografie și de punctuație, claritatea stilului ș.a.
Principalele date ce se pot desprinde dintr-o asemenea analiză vor
reflecta gradul de cultură al persoanei, profesia, vârsta și eventual sexul.
Cercetările topografice ale scrisului vizează modul de dispunere, de
amplasare a unui text pe o coală de hârtie sau pe un alt suport. Aici avem
în vedere: marginea lăsată de scriptor, mărimea alineatelor, distanța
dintre rânduri, amplasarea diverselor mențiuni, cum ar fi semnătura, data
ș.a.
Caracteristicile generale (dominantele grafice) ale scrisului de mână
reprezintă acele particularități specifice aspectului general al unui scris
sau a formei acestuia. Se are în vedere gradul de evoluție a scrisului,
forma scrisului, dimensiunea scrisului, înclinarea scrisului sau a literelor,
continuitatea scrisului, adică gradul de legare a literelor într-un cuvânt,
viteza scrisului, presiunea scrisului, forma liniei de bază a rândurilor.
Caracteristicile particulare sau speciale ale scrisului reprezintă un
grup de elemente foarte valoroase în identificare, reflectând modul în care
fiecare persoană s-a deprins să execute un anumit semn sau grup de
semne grafice. Vizează atât construcția de ansamblu a unei litere, cât și a
fiecăruia din gramele ori trăsăturile sale. Trăsăturile de bază în construcția
unei litere dispuse în plan vertical sunt denumite grame, iar trăsăturile
orizontale ce unesc două grame sunt denumite ducte.
Direcția mișcării de executare a gramelor este semnificativă în
scrisul unei persoane. Alături de ea, trebuie avute în vedere: modalitatea
de începere a execuției semnului grafic, finalizarea semnului grafic,
legătura dintre grame, dimensiunea acestora, mișcărle de scriere în plan
vertical, modul de executare a anumitor litere, semne diacritice ș.a.
23. Cercetarea falsului prin înlăturarea de text
Înlăturarea sau ștergerea de text reprezintă o modalitate de
falsificare întâlnită frecvent în practica judiciară, ea realizându-se pe cale
mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de adăugarea altui text.
Cercetarea înlăturării propiu-zise a textului are de răspuns la o serie
de probleme privind în special modul în care s-a operat. Astfel, avem:
- înlăturarea mecanică, efectuată prin răzuirea textului cu un obiect
ascuțit sau prin radierea sa cu o gumă;
- înlăturarea chimică, prin corodarea sau spălarea cu anumite
substanțe chimice a unui text;
24
25. CRIMINALISTICĂ
- acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin hașurarea ori prin
pătarea cu diferite substanțe.
Examinarea criminalistică a textelor șterse presupune două faze:
- stabilirea locului în care a fost alterat înscrisul;
- refacerea textului înlăturat.
Locul alterării textului poate fi vizibil cu ochiul liber sau la microscop.
Refacerea textului înlăturat ține atât de natura materialului de
scriere (cerneală, tuș, creion ș.a.), cât și de cea a suportului pe care s-a
scris, inclusiv de vechimea scrisului și de condițiile în care a fost păstrat.
Refacerea textului înlăturat este posibilă prin metode fizice, care au
la bază radiațiile invizibile și prin metode chimice, care au la bază reacția
dintre diverși reactivi chimici și componentele cernelii sau creionului,
pătrunse în masa hârtiei. Refacerea textului acoperit se face prin
examinarea înscrisului prin transparență, într-o lumină puternică.
24. Cercetarea falsurilor prin adăugare de text
Falsul prin adăugare de text este, de regulă, specific pentru falsurile
parțiale și poate fi executat prin simpla modificare a unei litere sau cifre,
prin adăugiri de cifre, de cuvinte sau chiar a unor rânduri întregi.
Falsul prin adăugare de text poate fi efectuat atât de persoana care
a întocmit inițial înscrisul, dar și de altă persoană, falsificatorul apelând la
un instrument scriptural similar celui folosit inițial sau la altul, precum și la
unele cerneluri asemănătoare sau diferite.
Falsul prin adăugare de text este deseori precedat de înlăturarea
textului. Prima etapă a cercetării falsului o reprezintă studiul
caracteristicilor grafice ale textului, începând cu continuitatea logică a
scrisului, cu distanța dintre rânduri și dintre cuvinte și terminând cu
caracteristicile grafice particulare. Printre elementele grafice de natură să
indice falsul prin adăugare de text, amintim:
- îngrămădirea ori prescurtarea nefirească a cuvintelor, separarea lor
incorectă;
- micșorarea distanței dintre rânduri, însoțită și de reducerea
dimensiunii literelor;
- modificarea sau orientarea diferită a liniei de bază a rândurilor;
- schimbarea suportului pe care a fost așezat înscrisul.
25
26. CRIMINALISTICĂ
Urmează examinarea fizico-chimică a materialului cu care s-a scris,
examinare care presupune analize microscopice în vederea stabilirii
diferențelor de culoare, compoziție și vechime a materialelor.
Depistarea falsului prin adăugare de text mai poate fi posibilă și prin
examinarea trăsăturilor intersectate pentru că, de regulă, trăsăturile
executate ulterior se suprapun peste trăsăturile executate anterior, după
cum traseele rândurilor inferioare le intersectează pe cele superioare.
Schimbarea ordinii acestei succesiuni indică prezența adăugirii, de ex., la
trăsăturile executate cu cerneală, se constată tendința cernelii din
trăsătura nouă de a difuza în trăsătura veche.
25. Cadrul tactic general de cercetare la fața locului
Cercetarea la fața locului reprezintă actul de debut al investigațiilor
în fapte de periculozitate deosebită, cum ar fi: omoruri, violuri, tâlhării,
catastrofe, accidente grave, infracțiuni din domeniul crimei organizate.
Prin locul săvârșirii faptei se înțelege locul unde s-a desfășurat
activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori unde s-a produs
rezultatul acesteia.
Obiectivele cercetării la fața locului sunt:
- descoperirea urmelor
- evidențierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea
făptuitorului
- clarificarea circumstanțelor în care s-a săvârșit infracțiunea
- descoperirea corpurilor delicte.
Tot printre obiective se numără: obținerea unor date exacte,
concrete, referitoare la modul de săvârșire a faptei și la persoana
infractorului.
Cercetarea la fața locului presupune respectarea unor reguli tactice
cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se
ajungă la scopul propus.
Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea
echipei de cercetare la fața locului sunt următoarele:
1) cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență , adică
imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre
săvârșirea unei infracțiuni. Această cerință, de o importanță
deosebită, este obligatorie cel puțin sub două aspecte:
26
27. CRIMINALISTICĂ
- primul aspect: întrucât prin trecerea timpului, există pericolul
producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau
degradării urmelor.
- al doilea aspect are în vedere faptul că prin prezența imediată
a organului de urmărire penală la fața locului se crează
posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar
surprinderea autorului la fața locului.
2) un alt principiu este acela că, cercetarea la fața locului se efectuează
complet și detaliat. Această cerință trebuie dublată de obiectivitate
și conștinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate
aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este
tentată să o atribuie evenimentului cercetat. De exemplu, în ipoteza
unei morți violente cu aparență de sinucidere, este necesar ca
cercetarea să nu se rezume la surprinderea elementelor ce pot
confirma această versiune, ci să se aprofundeze cercetarea pentru a
se stabili cu precizie dacă nu este un omor disimulat printr-o
sinucidere.
Trebuie acordată atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă
a întregului loc al faptei, această regulă impunând echipei de cercetare să-și
focalizeze atenția în două direcții principale:
1. descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor;
2. clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a neconcordanței
dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare.
3) Conducerea și organizarea cercetării la fața loculu i constituie o
condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului
procedural analizat.
Trebuie să reținem că, cercetarea se face în echipă, condusă de
procuror. Pe lângă procuror, din echipă mai fac parte inspectori și agenți
de poliție și medicul legist. Membrii echipei conlucrează între ei și-l
informează permanent pe conducătorul acesteia (procurorul).
Fiecare din membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit
sarcini concrete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei.
Activitatea de investigare se desfășoară după o anumită ordine, și
anume:
- orientarea în zona în care se află locul faptei;
27
28. CRIMINALISTICĂ
- determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei;
- căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale;
- fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.
După efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal,
care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor
constatate de către organul judiciar. Consemnările se vor limita strict la
constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul
cercetării și nu la aspecte inexistente în acel moment. Nu este permisă
consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării. La
procesul-verbal se adaugă schițe, fotografii, înregistrări pe bandă video-magnetică.
26. Reguli tactice specifice efectuării cercetării la fața locului –
faza statică, faza dinamică.
Primele măsuri luate de organul competent să efectueze cercetarea
O dată sosit la fața locului, conducătorul echipei care va efectua
cercetarea are obligația să inițieze câteva măsuri destinate pregătirii
cercetării propiu-zise. Aceste măsuri vor fi diferențiate în funcție de natura
cazului cercetat, precum și de eventuala prezență la locul faptei a unui
organ de cercetare penală care a întreprins deja unele activități cu
caracter preliminar, înaintea sosirii echipei.
În situația în care cercetarea propiu-zisă a fost precedată de acțiuni
premergătoare, atunci pregătirea cercetării efective va consta în:
- completarea măsurilor vizând salvarea victimelor, înlăturarea
pericolelor și conservarea urmelor;
- examinarea rapidă a locului faptei;
- îndepărtarea tuturor persoanelor inutile și reținerea celor care au
făcut sesizarea, a martorilor, a persoanelor suspecte, precum și a
celor care pot fi selecționați în calitate de martori asistenți;
- stabilirea precisă a sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei;
- obținerea unor prime informații referitoare la faptă.
Șeful echipei de cercetare va trebui să aibe în vedere și aplicarea
altor reguli tactice specifice cercetării ca atare, cum ar fi:
28
29. CRIMINALISTICĂ
- limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la
strictul necesar. La locul faptei va pătrunde inițial doar șeful echipei,
însoțit, eventual, de medicul legist;
- prevenirea oricărei modificări în starea sau poziția lucrurilor și
evitarea creării altor urme care ar putea dezorienta cercetarea;
- fixarea căilor de acces și de deplasare a membrilor echipei în
perimetrul locului faptei;
- purtarea echipamentului de protecție pentru protejarea urmelor și
prevenirea contaminării acestora;
- interzicerea comentariilor, aprecierilor sau discuțiilor privind natura
faptei, a împrejurărilor în care a fost săvârșită.
Cercetarea în faza statică
În faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a
locului faptei, atât în ansamblul său, cât și pe zonele mai importante, fără
a se aduce nici o modificare acestuia.
Dintre activitățile mai importante desfășurate în faza statică a
cercetării, menționăm:
- stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă, a urmelor
vizibile, a urmelor materiale, așa cum au fost găsite de echipa de
cercetare;
- măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și
urme sau locuri de acces;
- executarea de fotografii de orientare, schiță și fotografii ale
obiectelor principale, precum și fixarea prin înregistrare
videomagnetică;
- determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii
echipei de cercetare.
În funcție de particularitățile locului faptei, organul judiciar are obligația să
fixeze imaginea exactă a întregului tablou al faptei.
Cercetarea în faza dinamică
Faza dinamică este cea mai complexă etapă a cercetării la fața
locului, întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la
efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice
criminalistice aflate la dispoziția lor.
29
30. CRIMINALISTICĂ
Acest moment al cercetării presupune:
- examinarea amănunțită a corpului victimei, a fiecărui obiect
presupus purtător de urme sau care a sevit la săvârșirea infracțiunii,
fiind permisă atingerea sau schimbarea poziției lor;
- executarea fotografiilor și înregistrărilor video de detaliu, a
măsurătorilor fotografice și efectuarea schiței locului faptei,
redactarea procesului-verbal.
Totodată, în această fază, se fac investigații pentru obținerea de
date cât mai complete în legătură cu victima, cu locul în care s-a săvârșit
infracțiunea sau referitor la posibilii făptuitori.
Se iau primele declarații martorilor și victimei, inclusiv persoanelor
suspecte.
Se încearcă a se clarifica împrejurările negative determinate de
neconcordanța dintre situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi
produs, de absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi
trebuit să existe la fața locului
27. Reguli tactice aplicate în dispunerea constatărilor tehnico-științifice
și a expertizelor criminalistice
Asigurarea oportunității expertizei constituie o primă cerință ce
trebuie avută în vedere de către organele judiciare. În funcție de probele,
datele sau materialele existente în cauză, este necesar să se aprecieze
dacă și în ce măsură o expertiză este utilă, astfel încât efectul acesteia să
nu împieteze asupra soluționării cauzei.
Oportunitatea expertizei se raportează și la momentul dispunerii
acesteia, având în vedere că o dispunere prematură sau întârziată poate
avea, de asemenea, consecințe negative asupra soluționării cauzei.
Stabilirea corectă a obiectului expertizei are implicații directe asupra
modului de valorificare judiciară a acestui mijloc de probă.
Obiectul expertizei judiciare constă în lămurirea unor fapte sau
împrejurări de fapt ce reclamă cunoștiințe speciale din diverse domenii.
La dispunerea expertizei criminalistice este important să se acorde
atenția cuvenită modului de formulare al întrebărilor la care va răspunde
expertul. Una din cauzele principale ale ajungerii la concluzii eronate sau
nefundamentate științific o reprezintă superficialitatea în fixarea
obiectivelor expertizei, fără a mai menționa situațiile în care aceste
obiective sunt lăsate la aprecierea expertului.
30
31. CRIMINALISTICĂ
Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză reprezintă
premisa de bază a obținerii rezultatelor scontate prin administrarea
acestui mijloc de probă.
În vederea efectuării lucrărilor indicate de organul judiciar, expertul
va trebui, de regulă, să aibă la dispoziție, pe de o parte, urmele, obiectele
ce constituie mijloace materiale de probă, iar, pe de altă parte, modele de
comparație sau obiecte presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul
infracțional.
Expertul va trebui să cunoască cu certitudine proveniența bunurilor,
a obiectelor, a materialelor, toate acestea trebuind să fie de o anumită
calitate, respectiv să conțină sau să reflecte suficiente elemente
caracteristice pe baza cărora să se facă identificarea.
28. Structura și conținutul planului de urmărire penală
Planul de urmărire penală după care trebuie să se desfășoare o
anchetă este constituit dintr-o structură unitară de elemente componente,
menite să confere eficiență activității de urmărire penală.
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:
- versiunile;
- problemele ce se cer rezolvate în verificarea fiecărei versiuni,
precum și activitățile desfășurate pe baza metodelor științifice
criminalistice;
- termenele de rezolvare a problemelor și, implicit, de verificare a
versiunilor, precum și persoanele care urmează să participe la
soluționarea lor.
În ceea ce privește momentul elaborării unui plan de anchetă, este
esențial ca acesta să nu fie început nici prematur și nici tardiv față de
mersul anchetei. O întocmire prematură, într-un moment în care nu se
dețin decât date sumare cu privire la faptă, poate conduce cercetările pe o
pistă falsă, întârziind soluționarea cauzei.
Conținutul unui plan de urmărire penală este determinat de
problemele pe care le are de clarificat ancheta într-un moment sau altul,
sarcina prioritară fiind aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei
și la persoana infractorului. Aflarea adevărului în procesul judiciar
presupune o investigație de o anumită întindere în care sunt descoperite,
verificate, clarificate, o serie de date, de împrejurări, capabile să
servească la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv la
identificarea autorului faptei și la probarea vinovăției sale.
31
32. CRIMINALISTICĂ
Pentru determinarea elementelor deduse din planul de urmărire
penală, organele de specialitate trebuie să răspundă la o suită de
întrebări, denumită convențional ”formula celor 7 întrebări”, respectiv:
- ce faptă s-a comis și care este natura ei?
- unde s-a comis fapta cercetată?
- când a fost săvârșită?
- cine este autorul ei?
- cum, în ce mod a săvârșit-o?
- cu ajutorul cui?
- în ce scop a fost comisă?
Alături de formula celor 7 întrebări există și ”formula celor 4
întrebări”, care este considerată superioară calitativ primei, deoarece
delimitează mai clar conținutul infracțiunii și servește la elucidarea
problemelor unei cauze penale.
Aici avem:
- obiectul infracțiunii;
- latura obiectivă;
- subiecții infracțiunii;
- latura subiectivă.
În raport de specificul infracțiunii, problemele ce se cer rezolvate
sunt, de exemplu, următoarele:
- în caz de moarte violentă trebuie să se stabilească cauza morții,
natura acesteia, identificarea autorului și a celorlalți identificarea
victimei, locul, data și modul de săvârșire a faptei, stabilirea
vinovăției, mobilul omorului.
29. Tactica elaborării versiunilor de urmărire penală
Versiunea de urmărire penală reprezintă o presupunere, o supoziție
elaborată pe baza unor date deținute într-un anumit moment al urmăririi
penale, date prin care s-ar putea explica faptele și împrejurările unei cauze
ce urmează să facă obiectul verificării organului de urmărire penală.
32
33. CRIMINALISTICĂ
Pentru elaborarea unor versiuni care să sevească pe deplin aflării
adevărului, este necesar să fie întrunite mai multe condiții:
- deținerea unor date sau informații despre fapta cercetată,
corespunzătoare sun raport calitativ și cantitativ, pe baza cărora să
fie elaborate versiunile;
- conceperea unei versiuni apropiate de realitate solicită și folosirea
unor forme logice de raționament.
Calitatea și cantitatea datelor reprezintă o premisă esențială pentru
formularea de versiuni de natură să servească cu adevărat soluționării cauzei.
Sub aspect cantitativ, trebuie să avem un minimum de date pentru
formularea versiunilor. Din punct de vedere calitativ, informațiile care stau
la baza versiunilor, trebuie să fie precise și concrete.
Sursa datelor pe care se întemeiază o versiune este în majoritatea
cazurilor de natură procesuală, adică obținute prin administrarea de
probe.
În elaborarea versiunilor de anchetă sunt necesare calități proprii
profesiei de magistrat sau de anchetator, respectiv pregătire multilaterală,
experiență, intuiție, etc. Totodată, la elaborarea versiunilor trebuie
folosite forme logice de raționament, care poate fi deductiv, inductiv sau
prin analogie.
În elaborarea versiunilor se impune respectarea următoarelor reguli
tactice:
- versiunile de urmărire penală să fie elaborate numai pentru faptele
sau împrejurările ce pot avea mai multe explicații;
- elaborarea versiunilor trebuie să se facă, în principiu, pe baza
datelor de natură procesuală;
- temeiul versiunilor să îl constituie numai datele concrete;
- versiunile să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile
care pot fi date în cauza cercetată;
- versiunile trebuie să fie bine construite din punct de vedere logic, iar
problemele fiecăruia dintre ele, clar și precis formulate.
30. Principalele cauze ale relativității mărturiei
Mărturia sau proba testimonială reprezintă un mijloc de probațiune
folosit în cadrul procesului judiciar. Ascultarea, în calitate de martor, a
persoanei care are cunoștiință despre o anumită faptă sau împrejurare, în
33
34. CRIMINALISTICĂ
legătură cu cauza penală, respectiv informația obținută prin mărturie
poate să servească aflării adevărului.
Administrarea probei testimoniale, aprecierea declarațiilor și
valorificarea acestora se fac cu respectarea atât a prevederilor procesuale,
cât și a regulilor tactice criminalistice.
Cauzele principale care determină relativitatea declarațiilor unui martor
sunt următoarele:
- imperfecțiunea organelor de simț ale omului, însoțită de o serie de
factori obiectivi sau subiectivi care influențează nu numai percepția,
dar și procesul de memorare sau redare a celor percepute;
- procese psihice distorsionate, respectiv subiectivismul și
selectivitatea psihică, care au un rol determinant;
- convingerea cvasi-generală a mediilor judiciare cum că, declarația
martorului trebuie să fie o reproducere absolut fidelă a faptelor la
care a asistat;
- particularitățile psihologiei organului judiciar, atât în luarea
declarațiilor, cât și în evaluarea lor.
Importanța și complexitatea administrării probei cu martori impune,
pe lângă o bogată cultură juridică a subiectului oficial chemat să
stabilească adevărul, stăpânirea celor mai adecvate reguli tactice
criminalistice de ascultare.
În acest mod se rezolvă 2 probleme esențiale:
- stabilirea sincerității martorului, a bunei sale credințe;
- determinarea veridicității mărturiei, respectiv în ce măsură aceasta
corespunde realității obiective.
31. Recepția faptelor și împrejurărilor de către martori. Factori
obiectivi și subiectivi care pot distorsiona recepția senzorială
Recepția senzorială
Elementele care definesc recepția senzorială a unor evenimente ca
primă etapă a formării mărturiei, conturează un proces psihic de
cunoaștere, care parcurge mai multe etape, respectiv:
- senzația, care este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a
însușirilor izolate, ale obiectelor sau persoanelor, prin intermediul
unuia dintre organele noastre de simț. Apariția senzațiilor și, ulterior,
34
35. CRIMINALISTICĂ
a percepției, este in funcție de intensitatea stimulilor care
acționează asupra analizatorilor. Analizator este definit sistemul sau
aparatul organismului uman, alcătuit din organele de simț, căile
nervoase de transmitere și centrii corespunzători de pe scoarța
cerebrală.
- percepția este consecința unei reflectări mai complexe care
conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor.
Procesul percepției este definit ca un act de organizare a senzațiilor,
implicit a informațiilor pe care un martor le-a receptat în funcție de
diferiți factori, precum: interes, experiență, necesitate ș.a.
Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferențiat, unele
fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc
secundar.
Factorii de distorsiune sau de bruiaj sunt determinați de legitățile
generale ale senzorialității, cu influență directă asupra modului de
recepționare, proprii fiecărei persoane. Dintre aceste legități menționăm:
- modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului;
- constanța percepției;
- fenomenul de iluzie;
- fenomenul de expectanță;
- efectul ”halo”.
Factorii de distorsiune, din perspectivă criminalistică, se clasifică în:
- factori de natură obiectivă
- factori de natură subiectivă.
Factorii de natură obiectivă sunt:
- vizibilitatea . Acesta poate fi redusă de distanța de la care se face
percepția, de condițiile de iluminare, de condițiile meteorologice, de
diverse obstacole interpuse între cel care percepe și locul în care se
desfășoară evenimentul;
- audibilitatea , care, și ea, poate fi influențată de distanță, de
condițiile de propagare a sunetelor, de existența unor surse sonore
35
36. CRIMINALISTICĂ
care pot perturba audiția, de factorii meteorologici sau de anumite
obstacole care pot da naștere la ecouri;
- durata percepție i, respectiv intervalul de timp în care este posibilă
percepția și care poate fi în funcție de perioada mai mare sau mai
mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare a
persoanei sau obiectului perceput sau de tipul de iluminare;
- disimularea înfățișări i. Aceasta este determinată de înșăși persoana
autorului infracțiunii, care încearcă să se facă perceput cât mai greu,
apelând în acest sens la deghizări.
Factorii de natură subiectivă sunt reprezentați de totalitatea
particularităților psiho-fiziologice și de personalitatea individului, apte să
influențeze procesul perceptiv. Dintre acești factori amintim:
- calitatea organelor de simț
- personalitatea și gradul de instruire a individului
- vârsta și inteligența persoanei
- temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire
- stările de oboseală
- reducerea capacității perceptive, ca urmare a influenței alcoolului,
drogurilor sau medicamentelor
- stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate
- atenția, care poate fi de 2 feluri – voluntară și involuntară.
32. Pregătirea ascultării martorilor: aspecte generale tactice
Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară, în
special în faza de urmărire penală, și trebuie respectată în toate
împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei.
În linii mari, pregătirea audierii presupune studierea datelor
existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuiesc ascultate,
cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea
cu subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de
citare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de organul
judiciar cu acest prilej.
Studierea dosarului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și
împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor, precum
36
37. CRIMINALISTICĂ
și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate,
aceste fapte.
Stabilirea martorilor care pot fi audiați se face atât pe baza criteriilor
procesuale penale, cât și criminalistice. În primul rând, sunt identificate
persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și
împrejurările cauzei, dar și acelea care cunosc sau dețin indirect date
referitoare la faptă, din suese sigure, cât mai aproape de adevăr.
În ipoteza în care există un număr mare de persoane deținătoare de
informații, este posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe
care le dețin, a personalității lor, a obiectivității și poziției față de cauza
cercetată.
Trebuie clarificată și natura relațiilor acestora cu persoanele
implicate în săvârșirea infracțiunii, fiind cunoscut că sentimente de genul
prietenie, dușmănie sau existența altor interese conduc la laterarea
declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă.
Cunoașterea personalității martorilor este absolut necesară pentru
eficiența ascultării și presupune obținerea de date cu privire la profilul
psihologic și pregătirea și ocupația acestora, la natura eventualelor relații
cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii.
33. Reguli și procedee tactice criminalistice aplicate în ascultarea
propiu-zisă a martorilor
Pregătirea ascultării martorilor - sub raport tactic criminalistic - se va
face în funcție de obiectivele anchetei și activitățile destinate soluționării
lor, așa cum au fost ele planificate de organul judiciar în vederea aflării
adevărului.
După stabilirea problemelor ce se cer clarificate sau verificate, va fi
stabilită ordinea de ascultare a martorilor. De regulă, martorii principali,
adică cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi ascultați înaintea
martorilor indirecți, adică a celor care au obținut datele prin mijlocirea
altor persoane sau, pur și simplu, din zvon public.
Ordinea de ascultare se mai stabilește și în funcție de natura
relațiilor dintre martori și părțile din proces. Tot la stabilirea ordinii de
ascultare se are în vedere și posibilitatea verificării declarațiilor
învinuiților, ale altor martori, ca și susținerile victimelor infracțiunii.
Momentul ascultării unui martor, raportat la ordinea audierii, este
ales în funcție de mai mulți factori, respectiv evitarea posibilei înțelegeri
între martori. Pentru aceasta trebuie ca citarea să se facă de urgență, la
37
38. CRIMINALISTICĂ
ore și zile diferite, astfel încât să nu existe posibilitatea întâlnirii martorilor
la sediul organului judiciar.
Audierea se face, de regulă, la sediul organului judiciar.
Pregătirea audierii martorilor necesită un plan de ascultare pentru
fiecare persoană în parte, mai ales în cauzele dificile și complicate.
În plan vor fi incluse: problemele de clarificat, întrebările și ordinea
de adresare a lor.
34. Particularități ale psihologiei victimei
Particularități și categorii de recepție senzorială ale persoanei vătămate
Primul moment al formării declarațiilor victimei îl reprezintă recepția,
ca rezultantă psihologică a percepției sale senzoriale, în momentul în care
este supusă unei agresiuni.
În cazul persoanelor vătămate (ale victimelor), în formarea
declarațiilor, întâlnim senzații auditive, vizuale, de durere sau cutanate,
olfactive, gustative.
În ceea ce privește recepția auditivă, persoana vătămată poate să
redea cuvinte, expresii sau modul de vorbire al agresorului.
Față de natura extrem de variată a împrejurărilor în care se
săvârșesc infracțiunile, de sunetele și zgomotele ce le pot însoți, pot
prezenta interes următoarele împrejurări:
- distanța dintre sursa sonoră și organul receptor;
- direcția de propagare a fenomenelor sonore;
- determinarea fenomenelor acustice;
- iluziile acustice.
În ceea ce privește recepția cutanată (senzațiile de durere), putem
identifica 3 categorii de senzații, și anume:
- senzații tactile sau de atingere;
- senzații termice (de cald și rece);
- senzații de durere – atunci când sunt vătămate țesuturile.
Recepția olfactivă este rezultatul stimulării receptorilor olfactivi de
către anumite substanțe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de
vapori.
38
39. CRIMINALISTICĂ
Relativitatea recepției olfactive poate fi întâlnită în situații de genul:
- stabilirea direcției din care ar fi provenit mirosul;
- nedeterminarea unor caracteristici generale ale mirosului;
- false identificări ale caracteristicilor olfactive determinate de
tensiunea emoțională;
- factori de distorsiune – obiectivi și subiectivi – ai recepției senzoriale.
Recepția senzorială a victimei poate fi influențată de anumite
condiții concrete în care s-a desfășurat agresiunea. Avem factori de natură
subiectivă și factori de natură obiectivă.
Factori de natură obiectivă:
- condițiile de iluminare – care pot influența puternic vizibilitatea
însușirilor obiectelor, în special a culorii acestora;
- condițiile meteorologice;
- distanța mare sau diversele obstacole interpuse între persoana
vătămată și obiectul observației sale;
- existența unor surse sonore;
- durata percepției;
- complexitatea fenomenului perceput.
Factorii de natură subiectivă sunt determinați de particularitățile
psiho-fiziologice și de personalitate ale persoanei vătămate. Astfel, avem:
- calitatea organelor de simț;
- vârsta și sexul persoanei vătămate;
- personalitatea și gradul de instruire;
- temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire;
- stările de oboseală;
- stările afective;
- atenția.
39
40. CRIMINALISTICĂ
35. Tactica audierii propiu-zise a persoanei vătămate:
- relatarea liberă, adresarea de întrebări, încercări de exagerare.
Alături de ascultarea martorilor, învinuitului sau inculpatului, o
importanță deosebită trebuie să o acordăm audierii persoanei vătămate,
mai ales în situația faptelor săvârșite cu violență.
Pregătirea ascultării persoanei vătămate este o activitate absolut
necesară, care se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de
gradul de dificultate al cauzei și impune o serie de activități, după cum
urmează:
1. Studierea materialului cauzei presupune stabilirea persoanelor care
trebuie ascultate în calitate de parte vătămată, parte civilă ori parte
responsabilă civilmente și a problemelor care se cer a fi lămurite prin
ascultare.
2. Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate, respectiv:
- personalitatea acestora
- trăsăturile psihice
- pregătirea profesională
- locul de muncă
- comportamentul înainte și după săvârșirea faptei.
3. Întocmirea planului de ascultare, dacă situația o impune. Întocmirea
planului în vederea ascultării vizează problemele ce urmează a fi lămurite
prin ascultarea persoanei vătămate, materialul probator ce va fi folosit în
timpul ascultării.
Tactica audierii în faza audierii libere implică:
- verificarea identității persoanei vătămate
- ascultarea cu răbdare și calm a acesteia
- notarea aspectelor semnificative, a eventualelor contraziceri sau
neclarități din timpul relatării libere.
După relatarea liberă se trece la consemnarea declarației părții
vătămate, moment în care pot fi adresate și întrebări, care pot fi de
completare, de precizare, ajutătoare, de control.
40
41. CRIMINALISTICĂ
În vederea stabilirii veridicității declarațiilor persoanei vătămate,
acestea urmează a fi coroborate cu celelalte probe administrate în cauză.
36. Particularități ale psihologiei învinuitului sau inculpatului
Învinuitul sau inculpatul este persoana stabilită deseori dintr-un cerc
de suspecți, față de care se efectuează urmărirea penală. Urmărirea
penală presupune un contact direct, nemijlocit al anchetatorului cu
infractorul.
Complexitatea mecanismelor psihologice ale învinuitului sau
inculpatului rezultă din specificitatea etapelor infracționale pe care acesta
le traversează, mai mult sau mai puțin conștient.
Mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie raportate la 3
etape:
- în prima etapă se conturează latura subiectivă a infracțiunii, prin
mecanisme psihologice specifice conceperii activității infracționale;
- în a doua etapă are loc desfășurarea activității infracționale, de
regulă în trei faze succesive: faza actelor pregătitoare, faza actelor
de executare și faza urmărilor;
- în etapa a treia, postinfracțională, încep să-și facă apariția anumite
procese psihice determinate de teamă, de lupta dusă de făptuitor
pentru evitarea răspunderii penale.
După săvârșirea infracțiunii, se poate instala, la majoritatea
infractorilor, o stare de tensiune psihică, mai mult sau mai puțin evidentă,
determinată de teama de a nu fi descoperiți.
Așa se explică o serie de acțiuni întreprinse de făptuitori, după
săvârșirea infracțiunii, cum ar fi:
- plecarea precipitată de la locul faptei;
- distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă;
- dispariția de la domiciliu;
- încercarea de creare a unor alibiuri;
- încercarea de ascunderea a faptei prin simularea de infracțiuni mai
puțin grave.
Psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul interogatoriului
41
42. CRIMINALISTICĂ
Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva
caracteristici care trebuie cunoscute, mai ales pentru contracararea
încercărilor de inducere în eroare a organului judiciar prin simulare,
disimulare sau minciună.
Depistarea prezenței stării de emoție poate dezvălui dezacordul
dintre cele afirmate și cele petrecute în realitate.
Tensiunea psihică a învinuitului sau a inculpatului este, de regulă,
mult mai mare decât a celorlalte persoane. Există însă și excepții, cum ar
fi recidiviștii care prezintă o stare emoțională aparent mai redusă.
Stărilor emoționale le sunt specifice o serie de manifestări viscerale
și somatice, precum:
- accelerarea și dereglarea ritmului respirației;
- răgușirea;
- creșterea presiunii sangvine;
- accelerarea bătăilor inimii;
- contractarea mușchilor scheletici;
- schimbarea mimicii pe un fond de agitație;
- modificarea timpului de reacție sau de latență, caracterizat prin
întârzierea răspunsului la întrebări.
Dintre modurile de simulare (contrafacere) sau disimulare
(ascundere) transpuse și sub formă verbală, respectiv de minciună,
enumerăm:
- refuzul de a vorbi sau de a recunoaște faptele care li se impută;
- invocarea imposibilității de a-și aduce aminte;
- prezentarea de alibiuri, fie create premeditat, fie inventate în
momentul ascultării;
- recunoașterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor
importante;
- invocarea provocării sau a unui ”moment de rătăcire”;
- simularea nebuniei sau a tulburării funcțiilor unor organe de simț;
- încercări de sinucidere sau de automutilare;
42
43. CRIMINALISTICĂ
- retragerea declarațiilor făcute anterior, motivând că au fost obținute
prin presiuni sau intimidare.
Declarațiile învinuitului sau inculpatului servesc la aflarea adevărului
numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte probe administrate în
cauză.
37. Trăsături de personalitate care trebuie să definească profilul
psihologic al magistratului
În întreaga activitate de realizare a actului de justiție, un rol deloc de
neglijat îl are personalitatea magistratului. O importanță deosebită trebuie
acordată procesului de autocunoaștere și de adaptare a trăsăturilor de
personalitate a comportamentului procurorului sau judecătorului la fiecare
situație concretă.
Pe tot parcursul investigării unei fapte penale, anchetatorul este
obligat să dea dovadă de corectitudine, răbdare, demnitate, înțelegere.
Dintre multiplele calități care se cer persoanei chemate să participe
la înfăptuirea actului de justiție, o semnificație aparte o au:
- creativitatea în gândire, în sensul că nici o faptă sau persoană nu
seamănă cu alta;
- capacitatea de prelucrare cu obiectivitate și simț critic a tuturor
datelor, informațiilor obținute în timpul urmăririi penale;
- capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana
ascultată;
- evitarea exgerărilor în interpretarea declarațiilor sau a poziției
adoptate de învinuit sau inculpat;
- controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie față de cel
ascultat în calitate de învinuit sau inculpat.
38. Pregătirea ascultării învinuitului sau inculpatului și cadrul
tactic al ascultării
Pentru ca ascultarea învinuitului sau inculpatului să-și atingă scopul
propus se impune o organizare riguroasă a acestei activități, după cum
urmează:
43
44. CRIMINALISTICĂ
- studierea materialelor sau a datelor existente în cauză, respectiv
modul și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, probele existente în
acel moment la dosar, studierea participanților, a persoanei
vătămate, a martorilor.
- cunoașterea personalității învinuitului sau a inculpatului, respectiv
caracterul, temperamentul, aptitudinile, inteligența, mediul familial
din care provine, cercul de prieteni, antecedentele penale;
- Stabilirea cu precizie a problemelor care urmează a fi clarificate cu
ocazia ascultării;
- Pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit în timpul
ascultării (poze, înregistrări);
- Determinarea ordinii în care se va face ascultarea (întodeauna
ascultarea va începe cu cei care sunt sinceri);
- Stabilirea modalității de citare a.î. să se evite contactul cu alte
persoane.
39. Cadrul tactic al ascultării propiu-zise a învinuitului sau a
inculpatului
Ascultarea învinuitului sau inculpatului presupune 3 etape, și anume:
- Identificare
- Ascultare liberă
- Adresarea de întrebări.
Pentru a se stabili contactul psihologic cu învinuitul sau inculpatul
trebuie să se creeze o atmosferă favorabilă ascultării, o atmosferă propice
confesiunii, mărturisirii, pe tot parcursul audierii magistratul trebuind să
adopte o atitudine demnă.
Astfel, se va purta o discuție prealabilă cu întrebări care nu
interesează cauza, se va verifica identitatea învinuitului sau inculpatului,
după care, se va aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei
și i se va pune în vedere să declare tot ceea ce știe cu privire la faptă și
învinuirea ce i se aduce.
I se va cere să dea o declarație liberă și una scrisă personal.
Modalitățile de audiere a învinuitului sau inculpatului se pot raporta
la mai multe aspecte, respectiv:
- Ascultarea învinuiților sau inculpaților se va face separat;
44
45. CRIMINALISTICĂ
- Învinuitului sau inculpatului i se pune în vedere că poate să dea sau
nu declarație, iar dacă dă să declarea tot ceea ce știe;
- Audierea nu va începe niciodată cu citirea sau reamintirea
declarației date anterior.
În faza adresării de întrebări, organul judiciar va putea adresa
întrebări cu privire la faptă și la probele administrate în cauză. Aceste
întrebări pot fi cu caracter de verificare, completare, precizare sau de
detaliu. În nici una dintre situații nu se vor adresa întrebări sugestive.
Poziția învinuitului sau inculpatului cu privire la învinuire poate lua
următoarele forme:
- de recunoaștere sinceră;
- de respingere a învinuirii și de probare a lipsei temeiniciei acesteia;
- de disimulare a adevărului;
- de refuz în a face declarații.
În ceea ce priv. procedeele de ascultare, evidențiem:
- tactica ascultării repetate – este aplicată în cazul declarațiilor
incomplete, contradictorii și mincinoase;
- tactica ascultării încrucișate – se aplică atunci când interogatoriul
este efectuat de 2 sau mai multe persoane;
- tactica întâlnirilor surpriză .
Procedeele tactice de ascultare se împart în 2 mari categorii,
respectiv:
- procedeul ascultării progresive – atunci când învinuitului sau
inculpatului i se prezintă gradual probele, începând cu datele despre
care știe că se află în posesia anchetatorului și terminând cu cele
despre care nu știe că se află în posesia organului judiciar
- procedeul ascultării frontale – când învinuitului sau inculpatului i se
prezintă din primul moment probele importante.
40. Indicatori psihofiziologici ai emoției care se folosesc în
testările poligraf
Tehnica de investigare care detectează emoția se bazează pe
următoarele elemente: în momentul simulării individul prezintă o serie de
manifestări emoționale care nu pot fi controlate în momentul ascultării.
45
46. CRIMINALISTICĂ
Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii
emoționale, folosiți de actualele tehnici de detectare a sincerității sau
nesincerității, sunt consecința unor procese fiziologice, cum ar fi:
- modificările activității cardiovasculare
- modificarea caracteristicilor normale ale respirației
- modificarea caracteristicilor normale ale vocii
- modificarea caracteristicilor scrierii.
Dintre mijloacele tehnico-științifice de detectare a tensiunii
emoționale folosite de către organele de cercetare penală, amintim:
- poligraful sau ”deterctorul de minciuni” – instrument care
înregistrează sub formă grafică 3 indicatori de bază și modificările
fiziologice tipice strărilor de stres: tensiunea arterială și pulsul,
respirația, rezistența electrodermică și contractura musculară;
- detectorul de stres emoțional în voce, care se folosește împreună cu
poligraful și care detectează tensiunea psihică;
- detectorul de stres emoțional în scris, care înregistrează sub formă
grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflate într-o
stare de tensiune psihică.
41. Organizarea și desfășurarea testării la poligraf
Întregul proces de desfășurare a testării stărilor emoționale se
desfășoară în 3 etape, respectiv: pregătirea, testarea propiu-zisă și
interpretarea rezultatelor.
Pregătirea testării necesită studierea materialului cauzei, în părțile în
care îl privesc pe cel ascultat și cunoașterea personalității acestuia. Este
obligatorie efectuarea unui examen medical, deoarece una dintre
condițiile obligatorii de testare este integritatea stării fizice și psihice a
celui ce urmează a fi testat. O altă cerință este și aceea că persoana care
urmează să fie examinată să nu fi fost supusă anterior unor interogări
îndelungate. Testarea se va face doar cu consimțământul scris al
persoanei ce urmează a fi examinată.
Între pregătirea și testarea propiu-zisă există și o etapă intermediară
denumită dialogul pre-test. I se dau explicații referitoare la principiile de
funcționare a aparaturii și la drepturile pe care le are în legătură cu acest
procedeu. De asemenea, se va face un instructaj privind modul de
comportare pe timpul examinării. Subiectul trebuie să stea relaxat în
46
47. CRIMINALISTICĂ
scaun, să fie atent la întrebările adresate și să răspundă la acestea cu
”da” sau ”nu”.
Testarea propiu-zisă constă în adresarea de întrebări scurte, clare și
precise, la care subiectul va răspunde cu ”da” sau ”nu”.
Testele conțin, de regulă:
- întrebări neutre
- întrebări de control, pentru stabilirea răspunsurilor afirmative și
negative
- întrebări cu conținut afectogen, adică referitoare direct la faptă, de
regulă, chestionarul conținând 10 întrebări.
Interpretarea diagramei, adică a rezultatelor testării, se efectuează
pe baza comparării caracteristicilor de traseu ale răspunsurilor sincere la
întrebări neutre. Cel care examinează trebuie să dispună de modele de
răspunsuri sincere și nesincere, ultimele fiind obținute prin intermediul
întrebărilor de control.
42. Tactica efectuării percheziției
Percheziția este un act procedural – efectuat frecvent în practică –
destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă urme ale
unei infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie
necunoscute organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului.
Efectuarea percheziției are la bază atât normele procesual penale,
cât și aspectele tactice criminalistice. Percheziția trebuie autorizată de
judecător, numai după începerea urmăririi penale.
Deplasarea și intrarea la locul percheziției
Percheziția trebuie să fie astfel organizată încât să asigure caracterul
inopinat al acțiunii. Persoana percheziționată trebuie să fie surprinsă și să
nu i se dea posibilitatea să înlăture, să distrugă obiectele sau înscrisurile
vizate.
Deplasarea la locul percheziției se va efectua cu autoturismele din
dotare, care, însă, nu vor fi oprite în dreptul imobilului unde urmează a se
efectua percheziția.
În situația în care percheziția urmează a se efectua într-un bloc cu
mai multe etaje, liftul va fi oprit cu un etaj mai sus sau mai jos de palierul
47
48. CRIMINALISTICĂ
unde este amplasat apartamentul, iar o parte din membrii echipei vor
trebui să păzească intrările și ieșirile din imobil pentru a se evita părăsirea
de către persoana vizată a locului percheziției.
Intrarea la locul percheziției se va face potrivit particularităților
fiecărui caz în parte.
Se sună sau se bate la ușă, după care membrii echipei se vor așeza
în așa fel încât să nu fie văzuți. Dacă nu răspunde nici o persoană, se va
verifica dacă este sau nu cineva acasă. Dacă refuză să deschidă, intrarea
se va face prin forțare, iar deschiderea ușii se va face în prezența unui
reprezentant al persoanei percheziționate sau al unui vecin cu capacitate
de exercițiu.
La efectuarea percheziției este obligatorie prezența martorilor
asistenți, precum și a apărătorului ales.
În cazul percheziției efectuate la locul de muncă, aceasta se va
efectua în prezența conducătorului unității, care trebuie să permită
accesul organelor judiciare în incinta unității.
43. Primele măsuri luate la locul percheziției
După intrarea la locul percheziției, cel care conduce echipa se va
legitima și va prezenta autorizația dată de judecător.
Înainte de începerea percheziției propiu-zise, se impune luarea unor
măsuri cu caracter preliminar, respectiv:
- inspectarea rapidă a locului percheziționat, pentru a se evita
distrugerea bunurilor, a înscrisurilor sau prevenirea eventualelor
semnalizări din exterior;
- luarea măsurilor de contracarare a oricăror acțiuni violente,
- strângerea tuturor persoanelor găsite la locul percheziției într-o
singură încăpere și legitimarea acestora;
- studierea atentă și familiarizarea cu locul ce va fi percheziționat, în
vederea cunoașterii exacte a topografiei și caracteristicilor sale,
prilej cu care se verifică și datele inițiale deținute de organul de
urmărire penală. Persoanei la care se face percheziția i se va cere să
dea explicații referitoare la destinația fiecărei încăperi, la cei care le
locuiesc sau le folosesc, precum și cu privire la mobilierul, aparatele
sau instalațiile existente la locul respectiv.
44. Reguli tactice aplicate în efectuarea percheziției propiu-zise
48