1. MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
POLITOLOGIE
(Ciclul I)
AUTOR:
Grigore Pîrţac
dr. în șt.politice, conf. univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2. Lucrarea este recomandată spre editare de Senatul Universităţii de Studii Europene din Moldova
2
Autori :
Grigore Pîrţac, doctor în ştiinţe politice, conferenţiar universitar
Recenzenti :
Victor Juc,doctor habilitat în politologie,profesor cercetător,Academia de Științe a Moldovei
Tehnoredactor:
3. 3
TEMA I. Politologia ca ştiinţă şi obiect de studiu
1. Conţinutul şi definiţia politologiei
Apariţia şi dezvoltarea politologiei este strâns legată de afirmarea politicului ca sistem, îndeosebi,
a statului. Denumirea de “Politologie” provine de la cuvintele de origine greacă “polis”, care
înseamnă stat, cetate, şi “logos”, care înseamnă ştiinţă, semnificând ştiinţa despre stat, respectiv
politică. Termenul de politologie a fost lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen
Fischer Baling şi francezul Andre Therive şi folosit în 1954 de G.Eznern, pentru a denumi ştiinţa
politică.
Începînd cu epoca antică primele cercetări din domeniul politic apar la Confucius, Platon,
Aristotel, Cicero ect.
Un studiu aparte în domeniul ştiinţei politice a fost realizat de către N.Machiavelli, remarcabil
cugetător din epoca Renaşterii, fondatorul unei ştiinţe politice noi, burgheze. El a analizat
problemele corelaţiei dintre stat şi drept, personalitate şi stat, biserică şi autorităţi, organizarea
militară şi orânduirea de stat, problemele apariţiei, evoluţiei şi schimbării diferitelor forme ale
organizării de stat. Machiavelli a introdus în circuitul ştiinţific termenul “stat”, care desemna
noţiunea generală a puterii, indiferent de formele lui concrete, a pus începutul politologiei ca
disciplină ştiinţifică. Ideile politice au fost promovate de către Hobbes, Locke, Rousseau,
Montesquieu, Kant ect.
Noţiunea „Politologia” este alcătuită din două cuvine din limba creacă „politike” + ”logos” ceia
ce înseamnă „ştiinţa politică” şi semnifică structura şi realizarea puterii în societate prin
interacţiunea instituţiilor puterii, a societăţii şi a indivizilor.
Domeniul politic cuprinde: a) relaţiile politice care presupun manifestări de atitudini şi
comportamente ale actorilor politici ; b) instituţiile politice (stat, partide, alte organizaţii) se
constituie în cadrul unui sistem naţional, al unor naţiuni. Instituţiile politice, atât în plan naţional,
cît şi în plan internaţional, se pot afla în relaţii de alianţă sau opoziţie; c) conştiinţa politică –
reflectare a relaţiilor politice, a orînduirii şi practicii politice; cuprinde pe de o parte teorii,
concepţii, doctrine, programe elaborate de specialişti în domeniu: ideologi, oameni politici, şi, pe
de altă parte, sentimente, convingeri, experienţe, iluzii, cunoştinţe empirice în materie de politică,
pe care oamenii le acumulează pe tot parcursul vieţii; d) cultura politică reprezintă normele de
comportament şi „regulile de joc” în domeniul politic; e) acţiunea politică reprezintă activitatea de
elaborare şi aplicare a deciziilor, privind rezolvarea problemelor publice, dezvoltarea societăţii în
înregime sau în unele domenii ale sale. Conceptul de acţiune politică presupune şi conferă un sens
mai exact celorlalte concepte politologice – sistem politic, ideologie politică, relaţii politice, regim
politic etc., astfel că domeniul politic al cunoaşterii ştiinţifice semnifică faptul că politica nu este
4. 4
numai artă, ci, în primul rînd, ştiinţă, beneficiind de un riguros statut epistemologic.
Domeniul politic, în dinamica şi funcţionalitatea sa specifică, reprezintă un subsistem al
societăţii în care se desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă, în mod organizat, pentru
promovarea anumitor interese de natură economică, politică şi spirituală. Promovarea diversităţii
intereselor, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate se
constituie în domeniul politic, exprimat şi concretizat în sistemul politic, în acţiunea şi gîndirea
politică. Politologia, ca ştiinţă, interferează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale, care îi
conferă prestigiu şi autoritate în sistemul ştiinţelor sociale.
Determinarea obiectului unei ştiinţe impune clarificarea locului pe care îl ocupă în ansamblul
cunoaşterii ştiinţifice, precizarea domeniului specific pe care îl studiază şi legităţile specifice care îl
guvernează, sistemul de concepte, noţiuni şi categorii care alcătuiesc limbajul acelei ştiinţe. Faptul
că domeniul politic solicită un efort interdisciplinar pentru cunoaşterea sa, nu trebuie să ducă la
negarea obiectului propriu al politologiei. Studiul fenomenelor politice, întreprins de pe poziţiile
altor ştiinţe, impune metodologic concepte şi categorii ordonatoare elaborate în cadrul politologiei.
Clasificarea esenţei şi a legităţilor genezei şi dinamicii domeniului politic implică o metodologie
specifică, aptă să surprindă particularităţile de manifestare ale acestuia, multiplele sale interacţiuni
cu totalitatea subsistemului social global. Deci, politologia trebuie concepută ca o disciplină cu
domeniu propriu de cercetare – domeniul politic – cu un sistem specific de concepte, în
generalizarea teoriei politologice, precum şi cu legităţi, care guvernează acest domeniu.
.
2. Metodele şi funcţiile politologiei
Fenomenele şi procesele politice pot fi cunoscute prin intermediul celor mai diverse metode (din
limba greacă methodos – calea cercetării). Prin noţiunea de metodă se subînţelege totalitatea
operaţiilor logice, ce permit dezvăluirea conţinutului obiectului de cercetare. În ştiinţa politică se
utilizează cele mai diverse metode care formează 2 grupuri mari: tradiţionale şi noi. Grupa întîi
înglobează următoarele metode:
Metoda istorică, este examinată din punctul de vedere al posibilităţii utilizării experienţei
pozitive din trecut în soluţionarea problemelor actuale. Unul dintre primii care a recurs la această
metodă în ştiinţa politică a fost N.Machiavelli.
O influenţă considerabilă în dezvoltarea ştiinţei politice a avut-o metoda sociologică. Prin
intermediul acesteia putem determina corelaţia dintre politică şi alte sfere ale vieţii sociale,
descoperi natura socială a statului, a puterii ş.a. Metoda sociologică permite determinarea orientării
sociale ale deciziilor elaborate, stabilirea grupului în interesele căruia acestea se realizează.
5. Metoda comparativă. Esenţa acesteia constă în compararea unor fenomene politice identice, ce
evaluează în diferite ţări, medii culturale. Examinarea procesului de formare şi dezvoltare a
statului, partidului, mişcărilor, sistemului politic la diferite popoare permite identificarea aspectelor
comune şi deosebirilor în procesul politic, utilizarea experienţei politice pozitive în diferite ţări.
În anii 50-60 ai sec.XX se reliefează abordarea sistemică, ce permite elucidarea
interconexiunilor interne stabile dintre părţile componente ale politicului şi determinarea
posibilităţilor de adaptare la flexibilitatea mediului extern. Graţie abordării sistemice este posibilă
determinarea clară a locului politicii în dezvoltarea societăţii, a funcţiilor ei de bază şi a
posibilităţilor în reformarea societăţii, promovarea transformărilor social-politice .
Totuşi, abordarea sistemică este puţin eficace în analiza comportamentului politic individual, în
5
procesul examinării conflictelor, a cercetării situaţiilor de criză ect.
O adevărată revoluţie în ştiinţa politică a săvîrşit metoda behavioristă, care a apărut în anii 20-
30 ai sec.XX, În cadrul metodei behavioriste politica era analizată prin cercetarea structurii formale
a instituţiilor politice şi de stat, a procedurilor activităţii lor. Metoda behavioristă a permis studierea
comportamentului politic al personalităţii sau al grupului. Ea s-a marcat prin încercarea de a evalua
politica calitativ şi cantitativ. Comportamentul, potrivit behaviorismului, se determină ca o
corelaţie dintre „stimul” şi „reacţie”. În temeiul comportamentului politic al individului se află
motivul, care l-a provocat la acţiune.
Meritul behaviorismului a constat în canalizarea atenţiei asupra intereselor ca motive ale
comportamentelor politice, asupra implementării în politologie a metodelor ştiinţelor exacte. Ea a
devenit temelia creării politologiei aplicate. Neajunsurile acestei metode se manifestau prin lipsa
unui tablou integru al lumii, imposibilitatea determinării corelaţiilor între diferite elemente; în
analiza comportamentului în afara contextului valorii lui morale; în accentul pus pe tehnica
cercetării.
Metoda normativ-valorică. Fenomenele politice sunt examinate prin prisma corespunderii lor
normelor morale, dreptăţii sociale, binelui comun. Metoda în cauză, care a apărut în antichitate,
presupune crearea unei orînduiri politice ideale şi necesitatea subordonării ei la relaţiile politice şi
sociale real existente. Metoda normativ-valorică a avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării
societăţii occidentale. Graţie acesteia s-a format idealul orînduirii democratice. Cu toate acestea,
insuficienţe a metodei vizate a constat în ruptura de realitate, fapt ce a generat teorii şi idei utopice,
care deseori au generat metode violente de înfăptuire a utopiilor sociale.
Noua secţiune a analizei politice descoperă metoda antropologică, care reese din natura omului
şi insistă asupra priorităţilor în politică a impactului instinctelor, intelectului, psihicului,
caracterului naţional, adică prin calităţile omului ca fiinţă biosocială, în detrimentul influenţei
asupra politicii a factorilor sociali (nivelul de trai, forma de proprietate, genul culturii ş.a.).
6. Psihonaliza ca metodă este orientată spre studierea mecanismelor subiective al
comportamentului politic, al caracterului mecanismelor motivaţiei psihologice. Novaţia metodei
psihoanalitice constă în evaluarea factorilor iraţionali ai activităţii politice care anterior erau
ignoraţi. Autorul psihoanalizei, savantul austriac, Z.Freid, a demonstrat că comportamentul
individului, inclusiv şi cel politic, este supus unor atitudini inconştiente ale psihicului omenesc,
care constituie rezultatul decepţionat în instinctul sexual. Emoţiile afective acute, apărute la individ
în urma insatisfacţiei sexuale, nu dispar din psihic, dar se plasează în sfera inconştientului şi rămîn
a fi motive ale comportamentului politic. În temeiul evaluării inconştientului şi este posibilă
explicarea diverselor genuri de comportament (exemplu, deputat, personalitate, mulţime).
Politologia, ca şi celelalte ştiinţe, îndeplineşte mai multe funcţii:
Sensul funcţiei teoretico-gnoseologice constă în determinarea naturii relaţiilor de putere, în
acumularea cunoştinţelor despre fenomenele şi procesele politice, în argumentarea formelor eficace
de dezvoltare a societăţii. Generalizînd experienţa mondială şi naţională, ştiinţa politică vine să
propună calea optimală de dezvoltare socială. Pentru aceasta, în prealabil, are loc diagnosticarea
situaţiei reale a societăţii, determinarea grupurilor de interese existente şi concordanţa lor cu
tendinţele progresului social. Totodată, politologia îndeplineşte şi funcţia pracsologică. Ştiinţa
politică are în ultimă instanţă, ca de altfel şi alte ştiinţe, o finalitate practică, accentuată de
progresele materiale şi spirituale ale societăţii umane, de integrarea ştiinţei în activitatea productivă
socială şi politică. Între manifestările acestei funcţii se pot menţiona: creşterea capacităţii ştiinţei
politice în fundamentarea principiilor guvernării şi gestiunii politice a societăţii, studierea
activităţii practice a guvernelor, analiza comparativă a rezultatelor şi programelor politice etc. În
dinamica funcţiei praxiologice a politologiei, se ţine seama că structurarea sistemului social este un
proces de lungă durată, că societăţilor occidentale stabile de astăzi le-au fost necesare mai multe
decenii de experimente şi formule politice, deoarece democraţia nu este perfectă, ci practicabilă,
că reprezintă o necesitate, adaptarea periodică a structurilor politice la cele social-economice, că,
oricât de mult ar satisface politicul standardele contemporane ale regimului democratic, progresele
economice rămîn cele decisive.
Politologia exercită şi funcţia prognostică. Cunoaşterea tendinţelor mondiale de dezvoltare
politică, corelaţia lor cu grupurile de interese existente în societate, permite de a determina în
prealabil eficacitatea deciziilor politice propuse. Existenţa expertizei preventive permite asigurarea
societăţii de urmări negative şi acţiuni neeficace.
Funcţia socializării politice reprezintă asimilarea normelor şi valorilor politice de către individ şi formarea
culturii politice care permite perceperea logicii modificărilor sociale, determinarea căilor raţionale de participare în
viaţa politică. În felul acesta ştiinţa politică îl formează pe cetăţean ca subiect conştient şi independent al procesului
politic.
6
7. 7
3. Ştiinţa politică în Republica Moldova.
În URSS politologia nu era recunoscuta ca ştiinţă independentă, fiind tratată ca pseudoştiinţă
burgheză. Ştiinţa social-politică sovietică s-a creat doar în baza marxism-leninismului, servea
comentator şi interpretator a deciziilor partidului comunist. Cercetări politice separate se realizau în
cadrul comunismului ştiinţific, materialismului istoric, istoriei PCUS, teoriei statului şi dreptului,
etc. Dar posibilităţile lor de cunoaştere erau extrem de limitate. Dezvoltării ştiinţei politice reale îi
puneau piedici dogmele marxism-leninismului oficial, ideologizarea politicii, izolarea ştiinţelor
socio - umane sovietice de gîndirea social-politică mondială.
Doar din a doua jumătate a anilor „80 ai sec.XX situaţia începe a se modifica. În 1989 în
instituţiile de învăţămînt superior se introduce obiectul „Politologia”. În Clasificatorul
specialităţilor ştiinţifice este deschisă specialitatea “Politologia”, încep a fi pregătite cadre
ştiinţifice în domeniul politic.
Astăzi, dezvoltarea ştiinţei politice moldoveneşti este axată pe următoarele direcţii:
1. Predarea cursurilor politologice normative şi opţionale în şcoala superioară naţională.
Ştiinţa politică a devenit un element necesar în procesul de învăţămînt la universităţile din
Republica Moldova. De la începutul anilor „90 ai sec.XX politologia se predă în majoritatea
instituţiilor de învăţămînt superior din Moldova. Deseori blocul didactic politologic include în sine
cîteva discipline de studii, atît normative, cît şi la liberă alegere. Cu ajutorul colegilor din Occident
ştiinţa politică moldovenească a reuşit să renunţe la dogmatismul şi unilateralitatea ideologică.
2.Pregătirea cadrelor. Specialiştii în domeniul ştiinţei politice, relaţii internaţionale şi
administrarea publică se pregătesc într-un şir de instituţii de învăţămînt superior din ţară:
Universitatea de Stat din Moldova, în componenţa căreia este Facultatea Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative (deschisă în 1995), Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din
Moldova, Academia de Studii Economice din Moldova, Universitatea de Stat din Cahul,
Universitatea de studii Europene din Moldova, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale,
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova şi altele. Specialiştii în domeniul ştiinţei politice
au posibilitatea de a face şi studii postuniversitare (a doua facultate) şi de masterat. Este deschisă şi
funcţionează efectiv doctorantura şi postdoctorantura în cadrul Universităţii de Stat din Moldova ,
Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Specialiştii în domeniu au posibilitatea de a face studii în
Bulgaria, Germania, Rusia, Romînia, SUA, Franţa, Spania ect.
Pregătirea cadrelor ştiinţifico-didactice de calificare înaltă (doctor, doctor habilitat,
conferenţiar, conferenţiar-cercetător, profesor) constituie o parte componentă a sistemului naţional
de dezvoltare a ştiinţei politice. La Universitatea de Stat din Moldova şi la Institutul de Integrare
europeană şi Ştiinţe politice a Moldovei din cadrul Academiei de Ştiinţe funcţionează 2 consilii
8. ştiinţifice specializate pentru susţinerea tezelor de doctor şi doctor habilitat în domeniul ştiinţei
politice. În perioada anilor 1994-2013 în cadrul acestora au fost susţinute 893 teze de doctor şi 183
teze de doctor habilitat în domeniul ştiinţei politice.
3. Cercetări ştiinţifice. În perioada de tranziţie în Moldova s-au creat două centre ştiinţifice
naţionale în domeniul cercetării ştiinţei politice: Universitatea de Stat din Moldova şi Institutul de
Integrare Europeană şi Ştiinţe politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Investigaţiile se
efectuează pe tot spectrul politologic, canalizate spre cercetarea problematicii moldoveneşti,
adaptarea modelelor din Occident la condiţiile noastre. Problemele de tranziţie, sistemul electoral,
sistemul democratic pluripartidist, societatea civilă, mass-media, procesele migraţioniste – sunt
domeniile predilecte ale cercetărilor actuale.
2.Centre analitice şi politico-practice. În Moldova sunt atestate mai multe organizaţii
neguvernamentale, care se ocupă de studierea realităţilor politice, de efectuarea cercetărilor
sociologice empirice. Printre cele mai importante centre obşteşti, care deseori îndeplinesc şi funcţia
de coordonator al cercetărilor ştiinţifice, se numără Institutul de Politici Publice, Centrul de
Cercetări Strategice şi Reforme, “ADEPT”, IDIS “Viitorul”, “CAPTES” şi altele. Elaborările
acestora sunt de real folos pentru comunitatea ştiinţifică şi structurile de stat. O tendinţă
semnificativă din ultimii ani este apariţia centrelor de cercetări ştiinţifico-analitice pe lîngă
partidele politice şi deservrsc interesele formaţiunilor respective. Ele analizează caracterul aplicativ
al realizărilor politologice în practica activităţii partidelor politice moldoveneşti. .
Bibliografie
1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –
Chişinău: CEP USM, 2007.
3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
8
9. 9
Capitolul II. Constituirea si evolutia gindirii politico-juridice.
1.Gindirea politico-juridica in perioadele antica si medievala
La primele etape ale existenței sale omenirea incă nu-și putea explica în mod rațional
fenomenele și procesele vieții, propria existență. În societatea primitivă conștiința socială a
individului se mai afla încă la nivelul conturării formelor sale. Din acest motiv nici nu poate fi
vorba despre existența unei gîndiri politico-juridice ca domeniu distinct. Subiectul acestei societăți,
care era omul primitiv, se prezenta ca o ființă biologică totalmente dominată de instinct, trăind în
mijlocul naturii alături de celelalte viețuitoare. Evoluția pe orizontală a ființei umane, adică
evoluția ei biologică și socială, a durat o perioadă de timp destul de îndelungată.
Constituirea și dezvoltarea ideilor politico-juridice se află în strînsă legătură cu evoluția
comunității umane pe parcursul diverselor perioade istorice. Este de reținut, că la etapa inițială de
constituire a gîndirii politice, în operele gînditorilor timpurii, ideile cu caracter politico-juridic se
conțineau în lucrări cu caracter filozofic, etic, religios etc.
Așadar, primele încercări de explicare a orînduirii sociale sunt inițiate încă în perioada de
descompunere a societății primitive și de trecere la societatea constituită din clase. În miturile
egiptenilor, hindușilor, babilonenilor, evreilor și ale altor popoare din antichitatea orientală s-au
întruchipat tendințele oamenilor de a înțelege principiile evoluției vieții sociale și natura puterii. De
regulă, aceste încercări se limitau la afirmații, cum că unicul motiv socio-psihologic al existenței
puterii politice și a elementului său fundamental – statul, este divinitatea. Ideea aceasta stă la
temelia apariției, existenței și evoluției relațiilor dintre oameni, a caracterului veșnic și neschimbat
al tuturor orînduirilor sociale și politice existente.
Locul principal în constituirea și dezvoltarea politologiei ca știință și a teoriei conflictului
social aparține concepțiilor social-politice apărute în Grecia Antică.
Platon și Aristotel au aprofundat analiza filosofică, socială și etico-psihologică a problemelor
statului, societății, politicii și dreptului. Filosofia politică a lui Platon și știința politică a lui
Aristotel sunt realizări de vîrf ale gîndirii politice grecești.
2.Evoluția ideilor politico-juridice în Epoca Renașterii și cea Modernă
Gîndirea juridico-politică a fost dezvoltată de doctrinele politice ale Epocii Renașterii.
Această orientare a gîndirii sociale, noua cultură laică, care a apărut mai întîi în Italia secolului al
XIV-lea, o denumim umanism. Ea este cunoscută și ca „Ideologie a Renașterii”, care a explorat
idealurile antice pentru a crea o ideologie nouă, burgheză.
10. Unul dintre primii reprezentanți ai gîndirii politice burgheze a fost Nicolo Machiavelli (1469-
1527) – remarcabil cugetător din epoca Renașterii. Este autorul mai multor lucrări, cea mai
cunoscută dintre care este “Principele”. Este considerat, pe drept, fondatorul teoriei politice
moderne.
Dezvoltarea economiei țărilor din Europa Occidentală (mai ales a Marii Britanii, Țărilor de
Jos, Franței, Spaniei, Italiei, Portugaliei), a relațiilor de producție capitaliste, a condus la
destrămarea feudalismului și dezvoltarea, mai mult sau mai puțin rapidă, a burgheziei. În conflictul
dintre burghezie și feudali, monarhiile absolute din Franța, Marea Britanie și Olanda în mare
măsură au sprijinit noua clasă capitalistă. În Germania dezmembrarea politică, care a survenit după
încheierea păcii de la Westăhalia de la 1648, cauzează intensificarea reacției feudalilor, care obligă
burghezia să accepte un compromis în scopul soluționării conflictului. O situație similară a existat
și în Spania, unde absolutismul era susținut de burghezie doar în măsura, în care interesele acestora
coincideau.
Însă spre sfîrșitul sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea cauzele, care au facilitat
conclucrarea burgheziei cu monarhia absolută, dispar. Datorită creșterii forței sale economice și
consolidări social-politice influența burgheziei în societate sporește considerabil. Ea își formulează
tot mai insistent și mai concret cerințele politice, care contravin intereselor feudale, ale
absolutismului și clerului, ce continuă să susțină cu înfocare esența divină a statului, a instituțiilor
lui și a dreptului.
Expresia ideologico-teoretică a acestor revendicări ale burgheziei este apariția în gîndirea
politică a doctrinei dreptului natural. Am indicat deja faptul, că idei fragmentare despre guvernarea
societății de către legile naturale (și nu divine) au existat încă în antichitate. În epoca modernă
ideile dreptului natural capătă un caracter pronunțat laic și sunt formulate în doctrine, ce își propun
legiferarea raporturilor noi de proprietate, care apăruseră în societatea capitalistă.
În linii generale aceste doctrine, cu unele deosebiri, au avut inițial un caracter progresist. Ele
se opuneau teoriilor teologice, mistice despre caracterul divin al relațiilor dintre oameni și păturile
sociale.
10
3.Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea
Dezvoltarea ascendentă a relațiilor capitaliste, tranziția de la feudalism la capitalism au
generat mutații profunde în gîndirea politico-juridică de la începutul sec. al XIX-lea.
Aspirațiile noii clase politice au fost reflectate de B.Constant și J.Bentham, care au definitivat
teoria liberalismului. Reperele lui principale sunt: separația puterilor în stat, neamestecul statului în
11. viața social-economică, supremația drepturilor și libertăților burgheze, libertatea activității de
antreprenoriat, inviolabilitatea proprietății private etc.
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea au fost larg răspindite
și alte concepții politice despre viitorul civilizației și omenirii: teorie violenței, teorie elitelor,
sociologia statului după M.Weber etc. Esența de bază a majorității concepțiilor nesocialiste din
această perioadă era elitismul politic, avînd nuante foarte diferite. Principalele lui forme au fost:
elitismul romantic, elitismul organicist biologic – rasismul, elitismul social-politic. Caracteristic
tuturor formelor lui e că elitismul, contrar marxismului, nega rolul maselor populare în istorie,
considera adevărata forță motrice a istoriei personalitățile proeminente, grupurile de indivizi din
vîrful piramidei ierarhice. Anume aceste teze fundamentale explică înrudirea teoriilor politice
elitiste cu ideologia contemporană a neoliberalismului și neoconservatorismului, precum și cu
curentele politice de ordin social-darwinist: rasismul, fascismul, neofascismul.
În anii 30 ai sec. al XX-lea cercetarea problemelor politice a căpătat o mare amploare. Au
apărut o mulțime de centre științifice, unde se cercetau procesele politice la nivel național, se
utilizau larg materialele obținute în rezultatul prelucrării datelor empirice, analizei documentelor,
rezultatelor sondajelor, se alcătuiau caracteristici psihologice pentru anumite grupuri sociale.
Tot în această periaodă se observă integrarea sociologiei, psihologiei sociale și științei
politice cu predominarea cercetărilor empirice. Aceasta a contribuit la aceea, că în anii 50 ai sec. al
XX-lea politologii și sociologii încep, împreună, să cerceteze:
11
a) Probleme legate de modelarea conștiinței de masă,
b) Metodele de folosire a propagandei și contrapropagandei,
c) Problemele liderismului politic.
Un mare aport la dezvoltarea behaviorismului l-a adus cercetătorul D.Easton, care a pus
accentul pe analiza aspectelor psihologice ale activității politice și a comportamentului politic al
personalității.
4.Evoluția gîndirii politice în Moldova
Ideile politice autohtone aunt influențate de două mari culturi – cea latină și cea elenă. Un rol
inportant în formarea conștiinței politice moldovenești îi revine creștinismului. Multe secole la rînd
biserica a contribuit și a stimulat dezvoltarea învățămîntului, a cultivat adepților săi respectul față
de carte. În perioada medievală gîndirea politică era profund religioasă. Ca purtătoare ale
concepției despre lume pot fi apreciate cronicile bisericești, letopisețele, alcătuite din necesitatea
consolidării orînduirii existente, a impunerii puterii centralizate domnești, din dorința de a conserva
faptele omenești și evenimentele timpului.
12. În descrierile acestor letopisețe putem evidenția două direcții: prima cuprinde sec. al XIII-lea
– al XIV-lea, cînd letopisețele se scriau în slavonă, și a doua – cronografia moldovenească din sec.
al XVI-lea, reprezentată de letopisețele lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae
Milescu-Spătaru etc.
Cărturarii moldoveni, care au activat în sec. al XII-lea – al XVI-lea, se orientează la lucrările
clasicilor literaturii bisericești din sec. al IV-lea – al VI-lea, la literatura patristică. Erau traduse și
transcrise textele autorilor antici, mai ales ale lui Aristotel, Democrit și Pitagora.
Gîndirea politică are ca obiect de studiu cercetarea genezei, formularea judecăților de valoare
12
în legăturile lor cu soluțiile propuse, urmărirea consecințelor, rolul istoric.
Periodizarea. Istoria gîndirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape:
Gîndirea politică în sec. al XV-lea – al XVII-lea. Ideile politice sunt reflectate în cadrul
mișcărilor eretice ale bogomolilor și husiților, în cronografia din sec. al XV-lea – al XVI-lea, în
operele cronicarilor din sec. al XVII-lea Grigore Ureche și Miron Costin, în opera lui Nicolae
Milescu-Spătaru.
Gîndirea politică în prima jumătate a sec. XVIII-lea. Ideile politice își găsesc oglindire în
epoca lui Dimitrie Cantemir, în opera lui Antioh Cantemir, în operele cronicarilor din sec. al
XVIII-lea – Ion Neculce și Nicolae Costin.
Gîndirea politică de la sfîrșitul sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea. Idei
politice se conțin în operele exponenților iluminismului – Gheorghe Asachi, Ionică Tăutul,
Andronache Donici, Alexandru Hîjdeu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alexandru Sturza,
Mihalil Kogâlniceanu.
Gîndirea politică în a doua jumătate a sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea. Numeroase
idei politice se cpnțin în operele exponenților social-democrației – Zamfir Ralli-Arbure, Nicolae
Zubcu-Codreanu, Mihail Negrescul, în operele exponenților liberalismului – Constantin Stamati-
Ciurea, Vasile Lașcu, Paul Leonard, Nicolae Grădescu, în operele lui Mihai Eminescu, Bogdan
Petriceicu-Hașdeu, Alexei Mateevici, Constantin Stere, în documentele partidelor din Basarabia.
Bibliografie
1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –
Chişinău: CEP USM, 2007.
3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
13. 13
TEMA III. Puterea politică
1.Conceptul de putere politică.
Fenomenul puterii a fost un subiect de care sau interesat oamenii în decursul dezvoltării
istorice al societăţii umane şi este categoria centrală a ştiinţei politice. Primele încercări de
definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi, aşa ca Platon, Aristotel, Ibn-Haldun,
Machiavelli, Locke, Montesquieu, Hume, Hobbes. Pentru ei puterea are o caracteristică
funcţională, legată de necesitatea ordinii şi înţelegerii între oameni, de stabilirea echilibrului intern
al statelor. Noţiunea „putere” vine din latinescul potestas, semnificând capacitatea şi abilitatea de a
face ceva. Conceperea puterii politicii în acest sens, ca pe o capacitate generalizată la nivelul
societăţii globale de luare a deciziilor şi de asigurare a îndeplinirii lor, rezultă şi din gândirea
politică a lui Jean William Lapierre, care afirmă că: „deţinătorii puterii politice – legislatorii şi
guvernanţii- având ca funcţie să hotărască în numele ansamblului societăţii globale, guvernează
prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără a fi obligaţi să se supună vreuneia din
acestea...”.
Prin urmare, puterea politică este o putere socială care are menirea de a menţine ordinea şi a
stimula progresul ,conchide J. W. Lapierre.
Abordările contemporane ale problematicii puterii încearcă să surprindă din viziuni diferite
complexitatea acestui fenomen. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii politice ca fenomen social,
considerăm că este oportună necesitatea analizei succinte a celor mai importante concepţii şi teorii
cu privire la putere:
1. Abordarea sociologică (M.Weber) susţine că puterea este capacitatea unui individ A de a-şi
impune propria voinţă în condiţii sociale speciale, în pofida opunerii din partea individului B. La
baza relaţiilor de putere stă dihotomia conducere – supunere. El susţine că există mai multe
posibilităţi de a-ţi impune voinţa, deoarece totalitatea de trăsături ale individului, precum şi
posibilele îmbinări de circumstanţe pot forma poziţii în urma cărora voinţa individuală să fie
supusă. Deţinerea puterii îi acordă prestigiu subiectului ei, adeseori schimbînd simţitor poziţia sa în
ierarhia socială. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe credinţa în legitimitatea
acestui aparat, datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem de relaţii sociale.
2. Abordarea structural-funcţionalistă (T.Parsons) tratează puterea ca capacitate de a lua decizii
şi de a le asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi mobiliza resursele pentru a-şi
atinge scopurile comune. Parsons caracterizează puterea ca o relaţie între subiecţii inegali,
comportamentul cărora e condiţionat de rolurile sociale pe care le îndeplinesc.
14. 3. Abordarea sinergetică (G.Balandier) interpretează puterea ca fenomen ce rezultă pentru orice
societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu dezordinea, aşa cum ea
ameninţă întregul sistem.
4. Abordarea psihoanalitică (H.Lasswell) explică puterea ca capacitate de a influenţa asupra
indivizilor, insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de cel ce dispune de calitatea de a impune
pe cineva să se supună. H. Lasswell concepe puterea ca o modalitate a individului de a-şi înfrînge
auto-aprecierea joasă, ce duce la schimbări atît individuale, cît şi a mediului său.
5. Teoria determinismului social (A.Comte; E.Durkheim) stipulează că societatea, instituţiile ei,
ca produse ale activităţii oamenilor, se transformă în putere ce orientează dur comportamentul
individului. Aici îl putem menţiona şi pe L. Burdo, care interpretează puterea ca însuşire a
societăţii.
6. Teoria behevioristă (C.Merriam) - comportamentul indivizilor e determinat de setea lor de
putere, ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin comportamentul său, subiecţii puterii
încearcă să schimbe comportamentul altor indivizi.
7. Conceptul psihologic (N.M.Korkunov) explică puterea ca forţă determinată nu de voinţa
14
celui ce conduce, dar de conştientizarea dependenţei din partea celui condus.
În mod firesc, politologia astăzi se preocupă de studiul puterii dintr-o perspectivă multiplă,
deoarece puterea este un fenomen complex a cărui natură nu se poate dezvălui printr-o abordare
unilaterală .
Puterea politică este categoria fundamentală a politologiei. Ea reprezintă cheia interpretării
esenţiale şi predestinării sistemului politic al societăţii. În ştiinţa politică deja s-a statornicit ideea
precum că puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea
şi funcţionarea vieţii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri sociale de a-şi impune
voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii. Puterea politică, constituind problema
centrală a sistemului politic, are capacitatea de a asigura stabilitatea, ordinea, bunăstarea, progresul
socială .
2.Funcţiile şi legitimitatea puterii politice
Funcţiile puterii politice sunt concomitent şi atribute ale instituţiilor care o depozitează şi o fac
operaţională, înfăptuindu-se în folosul colectivităţii atunci când puterea este mai evoluată
democratic.
În principal, funcţiile puterii se realizează cu ajutorul statului prin conducerea globalităţii vieţii
sociale şi manifestarea funcţiei programatice, decizionale, care se concretizează în elaborarea de
strategii, de programe, linii directoare, prognoze etc. Conducerea politică este suverană şi cea mai
15. 15
importantă între puterile existente în societate.
Concomitent, se exercită şi ca atribut al puterii, funcţia organizatorică prin organizarea şi
mobilizarea grupurilor sociale pentru înfăptuirea programelor strategice, a liniilor directoare etc.
Prin funcţia de organizare socială, puterea politică împiedică dezagregarea procesualităţii sociale,
fiind orientată spre preîntâmpinarea şi eliminarea entropiei sociale.
O altă funcţie a puterii politice este cea de control şi sancţionare, astfel încât activitatea de
control garantează obligativitatea îndeplinirii deciziilor pe care le adoptă şi le promovează prin
susţinere puterea politică. Această funcţie este realizată cu ajutorul sistemului de norme (legi,
reguli) pe care instituţiile puterii politice le au în competenţă. Fiecare instituţie (statul fiind cea mai
importantă) beneficiază de organisme specializate pentru elaborarea normelor şi pentru
sancţionarea comportamentului deviat.
Însăşi puterea politică este o funcţie socială generalizată, ce vizează actele decizionale
(capacitatea de decizie şi control) de la nivelul social global, în conformitate cu interesele majorate
ale societăţii, ale unor categorii sau clase sociale.
Garantarea organizării şi stabilităţii politice a societăţii se distinge ca o funcţie a puterii, în
sensul că aceasta are şi rolul de a păstra organizarea politică existentă, de a întemeia şi consolida
situaţia de fapt existentă în strânsă corelaţie cu legitimitatea puterii politice.
În plan spiritual, puterea exercită şi funcţia ideologică vizând schimbarea unor mentalităţi
depăşite şi anacronice pentru formarea oamenilor în acord cu liniile programatice şi noile cerinţe
ale progresului economic şi social.
Legitimitatea reprezintă un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ
care presupune, pe de o parte, conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna şi, pe de altă
parte, o anumită recunoaştere a acestui drept de către cei guvernaţi. Ea a fost strâns legată de
interesele sociale, având un conţinut concret istoric, reprezentând o apreciere asupra concordanţei
dintre obiectivele pe care şi le propune puterea politică, metodele şi mijloacele cu care aceasta
întreprinde acţiunile sale şi cerinţele progresului democratic.
În istoria gândirii politice, accepţiunile conceptului de legitimitate sunt de o mare diversitate, de
la cele care introduc elementul supranatural în explicarea întemeierii sale, a vocaţiei sau inspiraţiei
guvernanţilor, până la cele care au în vedere un aşa-zis consens al guvernanţilor, pentru realizarea
binelui comun.
Legitimitatea supranaturală cunoaşte forme diferite, după cum este întemeiată nemijlocit pe
natura divină a monarhului (în Egiptul antic – guvernământul teocratic când faraonul era zeu şi fiu
de zeu), pe vocaţia divină a guvernanţilor (în monarhiile feudale de drept divin), sau pe inspiraţia
divină (în gândirea veche iudaică, dar şi în timpul revoluţiei burgheze din Anglia secolului al
XVII-lea.
16. Legitimitatea civilă este caracteristică sistemului de guvernământ bazat pe un acord între
constituenţi autonomi şi egali, care s-au asociat pentru a coopera democratic, în vederea realizării
unui bine comun. Exprimând o apreciere valorică privind întemeierea şi justificarea exercitării
puterii politice, legitimitatea dobândeşte astfel dimensiuni specifice axiologiei politice. În acest
sens, legitimitatea se înscrie în contextul acelor relaţii sociale ce exteriorizează estimarea fondării
şi acţiunilor unui sistem de guvernare în virtutea unei concordanţe a însuşirilor lor cu trebuinţele
politice şi sociale ale unei comunităţi umane, politic constituite şi cu idealurile generate de aceste
trebuinţe. Totodată, ca act de valorizare socială, legitimitatea se constituie la nivelul conştiinţei
sociale şi este intim legată de ideologia socială, putând să fie în contradicţie cu actele de apreciere
sau preferinţă formate la nivelul conştiinţelor individuale.
În gândirea politică modernă şi contemporană, legitimitatea este considerată prin prisma
încrederii acordată instituţiilor puterii politice apreciindu-se drept criteriu al legitimităţii
democratice, corecte şi sincere.
Legitimitatea regimului politic are în vedere compatibilitatea instituţiilor politice, a formelor de
guvernământ cu comandamentele vieţii sociale, măsura în care ele realizează principiile şi normele
democraţiei.
Gândirea politică avansată promovează ca principiu fundamental al legitimităţii suveranitatea
16
reală a poporului, gradul în care puterea exprimă şi realizează interesele şi voinţa acestuia.
Autoritatea politică (latinescul = forţă de convingere) reprezintă capacitatea unor persoane sau a
unei instituţii în virtutea unor calităţi sau împuterniciri, de a obţine respect şi supunere şi de a fi
ascultat de unul sau mai multe grupuri sociale, ce le urmează şi le îndeplinesc chemările,
directivele.
Eficienţa şi modul de exercitare a autorităţii depind de organizarea socială, de statutul şi
normele acesteia, ca şi de însuşirile particulare, subiective ale indivizilor.
Autoritatea politică exprimă legitimitatea puterii şi se deosebeşte de aceasta prin faptul că în
timp ce puterea presupune coexistenţa atât a relaţiilor de conducere – supunere, cît şi a celor de
dominare – subordonare, deci şi folosirea violenţei, autoritatea este rezultatul exclusiv al
relaţiilor de conducere -– supunere, (supunere liber consimţită). Autoritatea politică este
capacitatea de a obţine ascultare în absenţa constrângerii, fiind caracteristică regimurilor
politice democratice.
Bibliografie
1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –
Chişinău: CEP USM, 2007.
17. 17
3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
18. 18
TEMA.IV Sistemul politic.
1.Conceptualizarea, esența sistemului politic.
Sistemul politic este un subsistem al sistemului social global, ce reprezintă totalitatea
organizaţiilor, uniunilor de stat şi obşteşti, a normelor politice şi de drept, a principiilor de
organizare şi realizare a puterii politice în societate. Sistemul politic al societăţii reprezintă o
totalitate integră, coordonată a instituţiilor politice, a relaţiilor, proceselor, principiilor organizării
politice a societăţii, supuse codului de norme politice, sociale, juridice, culturale, tradiţiilor
istorice şi regimului politic al unei societăţi concrete.
Sistemul politic include organizarea puterii politice, relaţiile dintre societate şi stat,
caracterizează procesele politice care includ instituţionalizarea puterii, starea şi nivelul activităţii
politice în societate, caracterul participării politice, relaţiile politice neinstituţionale. Sistemul
politic colaborează cu alte subsisteme sociale: economic, ideologic, cultural, juridic.
Pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie luate în considerare atît abordarea din
perspectiva structurală, cît şi cea funcţională.
Din perspectiva abordării structurale, sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului
social global, fiind alcătuit din relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice, precum şi
forme şi mijloce ale acţiunii politice, normele şi valorile politice corespunzătoare.
Însă din perspectiva abordării funcţionale, sistemul politic asigură organizarea şi conducerea
societăţii, a sistemului social în ansamblu. Ca parte componentă a sistemului social global,
sistemul politic reprezintă ansamblul structural de relaţii specializate, de laturi care se
condiţionează reciproc, asigurînd funcţionarea în raport cu exigenţele ce decurg din relaţiile sale
cu sistemul şi cu celelalte subsisteme, ca şi din propriul mecanism de autoreglare a sistemului
politic, natura şi configuraţia relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor politice, formelor de acţiune,
normelor şi valorilor politice ce determină rolul specific în viaţa socială .
Există cîteva variante ale teoriei sistemului politic, fiecare reflectînd diverse direcţii ale ştiinţei
politice, care servesc drept bază pentru examinarea metodei analizei sistemice şi a teoriei
sistemului politic. Variantele teoriei sistemului politic determină într-o oarecare măsură
multitudinea definiţiilor contradictorii date sistemului politic, precum şi a celor care se exclud
reciproc. Elocvente în acest sens sunt ideile divergente privind sistemul politic, care sunt
reflectate, pe de o parte, în varianta sistemului politic a lui D.Easton, conform căruia sistemul este
examinat ca o totalitate de interacţiuni a subiecţilor, prin intermediul cărora valorile în societate
sunt distribuite în mod autoritar; iar pe de altă parte, în varianta teoriei lui I.Huss, sistemul politic
19. se determină cu totul sub alt aspect, în plan idealist, şi anume ca un complex de idei, principii,
legi, doctrine care formează un tot unitar şi completează conţinutul unei filosofii, religii, forme de
guvernare. În pofida tuturor varietăţilor teoriilor sistemelor politice existente în
politologia occidentală, care se deosebesc una de alta, ele toate au aceeaşi bază economică,
politică şi ideologică, urmărind aceleaşi obiective finale, susţinînd aceleaşi interese, conducîndu-se
de aceleaşi principii de funcţionare, iar în calitate de teze iniţiale ce au fost puse la baza creării
şi dezvoltării acestor teorii au servit aceleaşi postulate. Deci ele toate exercită unele şi aceleaşi
funcţii, îndeplinesc acelaşi rol metodologic şi aplicativ.
În literatura de specialitate este indicat un şir de sarcini practice, la a căror soluţionare contribuie
teoria sistemului politic. Printre cele mai importante sunt:
În primul rînd, teoria sistemului politic urmează să contribue la elaborarea recomandărilor pentru
perfecţionarea structurii sistemului politic, precum şi a măsurilor pentru sporirea gradului de
adaptare la mediul înconjurător şi pentru intensificarea eficacităţii sociale a sistemului politic;
În al doilea rînd, teoria sistemului politic este chemată să contribue, conform ideii protagoniştilor
săi la extinderea şi consolidarea bazelor economice, politice şi sociale ale sistemului politic pentru
menţinerea în viitor a echilibrului social între un anumit sistem politic şi mediu social, precum şi
speranţele întru menţinerea şi consolidarea stabilităţii politice interne;
În al treilea rînd, teoria sistemului politic este pe larg utilizată în scopul studierii şi perfecţionării
de mai departe a organelor statale şi social-politice, examinate în calitate de părţi componente ale
sistemului politic;
În al patrulea rînd, conceptual sistemul politic serveşte drept unul dintre mijloacele teoretice
importante de determinare a stărilor de stres, a disfuncţiilor eforturilor politice şi sociale în
sistemul politic şi de elaborare a măsurilor pentru lichidarea lor;
În al cincilea rînd, teoria sistemului politic este folosită pentru determinarea nivelului stabilităţii
politice într-o ţară sau alta, pentru a reduce la minim sau a evita pe deplin riscul privind investirea
capitalului străin în economia acestor ţări .
Sistemul politic există în spaţiul politic al societăţii care are limite teritoriale şi funcţionale,
determinate de sfera de acţiune a sistemului politic şi părţile lui componente la diferite niveluri ale
organizării politice a societăţii. În acest sens, sunt separate zonele de influienţă ale unor sau altor
structuri ale societăţii, acţiunile instituţiilor politice, hotarele conducerii politice şi economice, sfera
vieţii politice a societăţii şi viaţa personală a fiecărui individ. Determinarea hotarelor diverselor spaţii
funcţionale ale sistemului politic este un proces politico-juridic şi cultural complex. El se formează, se
fixează juridic în Constituţie şi în alte legi, această fixare constituind una din sarcinile procesului
democratic, care determină prerogativele puterii, partidelor, organelor de guvernare şi a altor elemente
ale sistemului politic, precum şi relaţiile dintre ele.
19
20. Existenţa sistemului politic în timp se caracterizează ca un proces de modificare, dezvoltare sau
degradare a relaţiilor şi instituţiilor politice. El include amploarea istorică a schimbului formelor de
putere, a stabilirii unui stat de tip nou, spre exemplu: trecerea de la sistemul politic al societăţii
feudale (cu relaţii de dependenţă personală, absolutism despotic, birocraţie centralizată a centrului
monarhic) la sistemul politic al societăţii burgheze (cu sistemul depersonalizării aparatelor de
guvernare, instituţiilor democratice).
Căile evoluţiei sistemului politic sunt diverse în epoci diferite şi în societăţi diferite. Însă,
principiul de modificare al sistemului politic este constant. Invariate sunt şi principiile de organizare a
sistemului politic, principiile organizării politice a societăţii. În orice perioadă istorică sistemul politic
se prezintă ca o stare politică concretă. Dinamismul sistemului politic diferă în dependenţă de
instabilitate, el determină capacitatea de a se dezvolta, de a se adapta la schimbările din societate. În
antichitate, în unele regiuni asemenea sisteme stabile, despotice de tip asiatic, au existat o perioadă
destul de îndelungată şi au fost distruse în urma cotropirii din afară şi ruinării statului. Actualmente,
durata existenţei unor asemenea sisteme este, foarte limitată şi se încheie cu crize sociale şi politice,
revoluţii şi reforme esenţiale. Accelerarea procesului istoric şi schimbările esenţiale ale vieţii
materiale şi spirituale a umanităţii contemporane au contribuit la formarea unui tip nou, dinamic al
organizării politice cu relaţii mult mai libere între părţile şi elementele sistemului politic, între stat şi
societate, cu un control social dezvoltat al vieţii politice şi mecanisme juridice, politice şi culturale ale
schimbărilor sociale care acţionează tranşant. Astfel, sistemul politic reprezintă un proces de relaţii
politice, de activitate politică şi de instituţionalizare a lor. Procesul de instituţionalizare include
formarea şi susţinerea centrelor puterii. Sistemul politic asigură legătura lor cu periferia politică
funcţională.
Evoluţia sistemului politic este concentrată în mai multe legităţi:
tendinţa concentrării, centralizării şi descentralizării puterii;
lupta acestor tendinţe care se încheie la hotarele epocilor şi odată cu schimbarea formaţiunilor,
prin criza centralismului, descentralizarea puterii ca un nou ciclu de antagonosme între aceste
două surse (la trecerea de la imperiile antice la fărîmiţarea feudală timpurie, de la monarhiile
feudale la societatea burgheză, de la imperialism la procesul democratizării), constituirea
sistemului, perfectarea lui juridică;
extinderea participării politice, adică includerea mai deplină a membrilor societăţii în viaţa
politică, în special formarea instituţiilor democratice, introducerea votului universal şi direct,
autoadministrarea;
îmbinarea mai deplină a relaţiilor civile şi politice;
reorganizarea relaţiilor dintre putere şi popor (trecerea de la relaţiile de comandă la cele
constituţionale, contractuale şi consensuale);
20
21. dezvoltarea procesului constituţional şi a sistemului de suveranitate;
formarea în structura sistemului politic a proceselor de masă;
dezvoltarea formelor asociative ale vieţii politice, adică formarea diferitor grupuri de adepţi,
uniuni, mişcări populare, fronturi.
Structura sistemului politic este multifuncţională, incluzînd componente de diverse profiluri:
instituţional, compus din organizaţii şi instituţii social-politice (statul, partidele politice,
mişcările sociale, organizaţii, uniuni, diverse organizaţii a democraţiei reprezentative, mass-media,
21
biserica);
funcţional, constituit din totalitatea rolurilor şi funcţiilor, realizate atît de instituţiile social-politice,
cît şi grupurile acestora (formele şi direcţiile activităţii politice, mijloacele şi metodele de
realizare a puterii politice, modalităţile de interacţiune asupra vieţii societăţii);
reglator, exprimîndu-se ca totalitatea normelor politico-juridice şi altor metode de reglare a
interconexiunilor dintre subiecţii sistemului politic (Constituţia, legile, obiceiurile, tradiţiile,
principiile, viziunile politice);
comunicativ, presupune totalitatea relaţiilor între subiecţii sistemului politic referitor la putere, în
legătură cu elaborarea şi realizarea politicii;
ideologic, include în sine totalitatea ideilor, teoriilor, concepţiilor politice (conştiinţa politică,
cultura politică şi de drept, socializarea politică).
Fiecare din componentele sistemului politic are structura sa specifică, formele organizării
interne şi externe şi modalităţi de exprimare.
La rîndul său, sistemul politic se caracterizează printr-un rînd de particularităţi specifice,
precum:
Supremaţia sistemului politic în raport cu alte sfere sociale. Anume prin intermediul sistemului
se realizează puterea politică în societate. Deciziile adoptate în cadrul puterii politice sunt
obligatorii pentru toată societatea şi fiecare subsistemă a sa. Principala funcţie a sistemului politic
fiind mobilizarea resurselor pentru realizarea obiectivelor, propuse societăţii de forţele sociale
guvernatoare;
Condiţionarea sau dependenţa sistemului politic de caracterul mediului social, structura social-economică
a societăţii.
2.Funcţiile şi clasificarea sistemului politic.
Sistemul politic este relativ independent, într-o anumită măsură formalizat, aşa cum relaţiile
din cadrul lui sunt reglate de normele de drept şi politice şi pentru el fiind caracteristice:
22. 1) Adaptarea. Direcţionată spre determinarea relaţiilor între activitatea sistemului cu mediul
înconjurător. Esenţa constînd în primirea de la mediul înconjurător, de la sistemele externe a
resurselor necesare, asimilarea acestora, a schimbărilor în corespundere cu necesităţile. Sistemul
se adaptează la mediul înconjurător şi se acomodează la propriile necesităţi.
2) Urmărirea obiectivelor, ce constă în determinarea obiectivelor sistemului, precum şi a căilor şi
mijloacelor de realizare.
3) Integrarea, constă în coordonarea elementelor sistemului, în asigurarea congruenţei lor, în
securizarea sistemului de schimbări neaşteptate sau distrugere.
4) Latenţă, chemată să asigure motivarea subiecţilor sistemului, de ai inspira la acţiuni în
corespundere cu normele şi valorile existente.
Printre funcţiile de bază ale sistemului politic al societăţii pot fi menţionate următoarele:
determinarea scopurilor şi priorităţilor societăţii, elaborarea programului de activitate;
mobilizarea resurselor societăţii pentru realizarea scopurilor propuse;
integrarea societăţii în jurul scopurilor social-politice şi valorilor ideologice, culturii politice;
conducerea proceselor politico-comunicaţionale;
distribuirea valorilor în societate în corespundere cu interesele menţinerii proprietăţii şi puterii
sistemului, realizarea dezvoltării politice în corespundere cu interesele şi preferinţele politico-culturale;
controlul asupra realizării legilor şi regulilor, a încălcărilor şi nerespectării normelor politice.
În politologia contemporană, G.Almond analizează funcţiile sistemului politic prin prisma
funcţionării acestuia la trei nivele:
Primul nivel – sunt posibilităţile sistemului. Prin posibilitate se subînţelege puterea guvernului
asupra proceselor sociale, măsura de influenţă asupra conştiinţei politice şi comportamentul
oamenilor în interesul realizării obiectivelor de stat. În viziunea lui există cinci diverse tipuri de
posibilităţi, variabilitatea folosirii cărora depinde de direcţionarea problemelor, situaţia social-economică
a structurii politice, tipul regimului politic, nivelul legitimităţii. Acestea sunt
posibilităţile de mobilizare, reglatorie, de divizare, de reacţionare şi simbolistică. La acest nivel de
analiză se diferenţiază corespunderea sistemului politic a societăţii, caracterul activ de funcţionare
a sistemului politic faţă de alte sisteme;
Al doilea nivel – reflectă ceea ce are loc însăşi în sistem, adică procesul conversionist
(modalităţile de transformare a factorilor ce intră în cei ce ies). În acest caz funcţionalitatea
sistemului se priveşte prin prisma tehnologiilor de realizare a unei sau altei probleme;
Al treilea nivel ţine de funcţiile de susţinere a modelului şi adaptarea la care, Almond atribue
procesele de recrutare politică şi socializare. Important aici se prezintă asigurarea corespunderii
22
23. acţiunilor politice şi dezvoltării politice principiilor de bază, reproducerii comportamentului
normativ şi paradigmelor motivaţionale. Nivelul optimal se realizează prin asigurarea unei reacţii
stabile a cetăţenilor faţă de putere şi susţinerea permanentă a ei . Sistemul politic poate fi de
diferite tipuri. Astfel, după nivelul libertăţilor cetăţeneşti se diferenţiază:
Sistemul politic democratic, se caracterizează printr-o includere largă a cetăţenilor în
politică, asigurarea acestora cu drepturi şi libertăţi, un nivel de viaţă înalt, rolul clasei medii
dezvoltate este esenţial; participarea în realizarea puterii a unui cerc larg de persoane şi instituţii
ale puterii; o formă competitivă de participare politică şi sistema pluripartidistă de guvernare;
forma de guvernare parlamentară, organe active ale puterii legislative şi executive; cultură politică
democratică.
Mecanismul formării şi funcţionării instituţiilor sistemului politic de tip democratic reduc
posibilităţile formale de monopol a puterii unora în detrimentul altor grupuri sociale, organizaţii
politice;
Sistemul politic autoritar se diferenţiază prin concentrarea întregii puteri politice într-un
centru unic de adoptare a deciziilor politice; extinderea maximă a competenţelor puterii executive;
participarea politică limitată a partidelor şi mişcărilor neguvernatoare, precum şi a deposedării
acestora de atribuţii pentru realizarea puterii; realizarea strictă a principiului nomenclaturist.
Centralizarea puterii, excluderea alegerii organelor reprezentative, limitarea activităţii
partidelor şi organizaţiilor de opoziţie, limitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ş.a. constitue
atribute nemijlocite a sistemului politic autoritar;
Sistemul politic totalitar se caracterizează printr-o reglementare strictă a întregii vieţi sociale,
23
reflectîndu-se şi asupra modului de viaţă, comportamentului şi mentalităţii oamenilor.
Trăsăturile sistemului politic totalitar constitue: supracentralizarea puterii şi instaurarea
conducerii totalitare a unui lider sau cerc limitat de indivizi; crearea mecanismului structurii
puterii în bază unipartidistă, cu o subordonare ierarhică strictă şi disciplină severă; subordonarea
tuturor instituţiilor politice şi structurilor puterii partidului aflat la guvernare şi liderului lui;
reglarea totalitară a întregii vieţi economice într-un centru unic, lichidarea tuturor formelor de
pluralism, opoziţie şi autonomiei în sistemul puterii politice, implicarea în viaţa privată a
cetăţenilor; impunerea societăţii unei ideologii oficiale, suprimarea manifestărilor eterodoxe şi
critica guvernării, controlul totalitar politico-partiinic şi cenzura strictă a mass-mediei; demagogia
social-politică; tendinţa spre ducerea în eroare a populaţiei prin convingerea în unitatea regimului
şi a societăţii, a elitei guvernatoare şi maselor, partidului şi poporului. Sistemul politic totalitar al
societăţii nu poate exista fără dominarea culturii politice totalitare .
Realizînd clasificarea sistemelor politice, G.Almond îşi concentrează atenţia asupra mediului
socio-cultural, la bază atribuind diferite culturi politice. Important este depistarea valorilor, ce se
24. află la baza funcţionării şi formării sistemelor politice. Astfel, Almond diferenţiază patru tipuri de
sisteme politice:
Sistemul anglo-american se caracterizează prin omogenitate şi cultură politică pluralistă. El
este omogen în sens că marea majoritate a subiecţilor procesului politic împărtăşesc principiile de
bază a organizării sistemului politic, normele şi valorile admise. Cultura politică se bazează pe
ideea libertăţii omului, recunoaşterea legitimităţii tuturor intereselor şi poziţiilor, între ei
predomină toleranţa, ceea ce crează condiţii pentru o uniune stabilă a societăţii şi elitei şi cursului
politic realist. Coordonatorii structurii sunt partidele politice, grupurile de interes, mass-media.
Orice individ poate aparţine în acelaş timp diverselor grupuri ce se intersectează. Acestui tip de
sistem politic îi sunt caracteristice organizarea strictă, stabilitatea înaltă, raţionalitatea, dezvoltarea
funcţiilor şi divizarea puterii între diversele ei elemente, birocratizarea. În general, acestui sistem
este caracteristic antietatismul, egalitarismul, individualismul;
Sistemul euro-continental se diferenţiază prin fragmentarea culturii politice, care are o bază
comună. Sistemului în cauză este caracteristic coexistenţa culturilor vechi şi noi, societatea este
divizată într-o multitudine de subculturi cu valorile sale, norme comportamentale, stereotipuri,
uneori incompatibile unul cu altul. Posibilităţile grupurilor de interes, partidelor de a transfera
necesităţile şi doleanţele poporului în alternativă politică sunt limitate, dar tentativele şi
posibilităţile altor organizaţii sociale (religioase, naţionale) stimulează contradicţiile dintre diverse
subculturi. În rezultat, sub ameninţare sunt ordinea politică şi stabilitatea politică. Se poate de
concluzionat că, în acest sistem este puternică influenţa etatismului, elementelor autoritate (în
Europa Centrală);
Sistemul politic parţial-industrial are o cultură politică amestecată: coexistă instituţiile
tradiţionale de valori, norme, orientări şi atribute a sistemului politic occidental (parlament,
birocraţie). Astfel, însăşi condiţiile formării unei asemenea culturi politice se însoţesc de încălcări
considerate obiceiuri sacre, tradiţii, legături, predominarea senzaţiei de instabilitate. În căutarea
ordinii şi protecţiei oamenii apelează către liderul carismatic. Aceste procese din punct de vedere a
comunicării şi coordonării, complică relaţiile în societate. Pentru sistemul politic de acest tip este
caracteristic neclaritatea divizării puterilor, libertatea limitată, folosirea coerciţiei;
În sistemul politic de tip totalitar, există tipul impus de activitate politică, puterea este
concentrată în mîinele aparatului birocratic şi se controlează de un partid monolit, lipseşte
posibilitatea realizării interesului parţial şi de creare a organizaţiilor, uniunilor benevole.
24
Bibliografie
1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
25. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –
Chişinău: CEP USM, 2007.
3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
25
26. 26
Tema V.Regimul politic.
1.Conceptul de regim politic.
Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor, mijloacelor de realizare a puterii
politice. Prin regim politic se poate ințelege modul concret de organizare și funcționare a
sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu cetățenii.
Rezultă că regimul politic exprimă un raport direct între organele de conducere din societate si
cetățeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul sistem politic, dar nu în
sensul de a se confunda cu acesta și a-i lua locul, ci de a exprima funcționarea lui efectivă. Există
abordări care restrîng definirea regimului politic la organizarea statului, ca principala instituție
politică, echivalînd statul cu un tip
sau altul de regim politic. Esențiale sunt, desigur, natura regimului politic, modalitățile sale de
funcționare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează etc. Din perspectiva
eficienței procesului de guvernare, unii analiști conferă regimului politic atributul de modalitate de
a răspunde problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernării.
În context, M. Duverger în lucrarea "Instituții Politice", analizează specificul organelor
puterii de stat și modalitățile de realizare a actului de guvernare; G. Bouthoul în lucrarea
"Sociologia Politică", consideră că : regimul politic e determinat prin gradul de libertate a
cetățenilor. În concepţia lui T. B .Bottmore regimurile politice sunt identificate cu sistemul
politic; iar G. Burdeau în lucrarea "Regimul Politic" susţine că regimul politic este un mecanism
de autogestiune socială, rolul de bază jucîndu-l instituțiile politice. J. W. Lapierre optează că
regimul politic reprezintă o modalitate de a face față problemelor organizatorice puse în grija
guvernării, iar R. Aron în lucrarea "Democrația și Totalitarismul" subliniază că criterii importante
ale regimului politic sunt legăturile dintre instituții și modul lor de funcționare, formele
interdependențelor lor cu infrastructura, contextul istoric, rolul pe care îl are administrația în
cadrul regimului.
El caracterizează mediul şi condiţiile vieţii politice a societăţii, un climat politic determinant
existent într-o sau altă ţară într-o perioadă concretă de dezvoltare istorică. Or, regimul politic este o
sistemă de ordine constituţională şi o expunere concretă a acestei sisteme în practică.
27. 27
2.Clasificarea regimurilor politice.
Conceptul de “democraţie” (de la grecescul “demos” – popor şi “cratos” - putere) înseamnă
puterea poporului, suveranitatea poporului. Dar situaţia în care întregul popor şi-ar realiza
dominarea, adică democraţia directă este doar un ideal. Democraţia reală este puterea
reprezentanţilor poporului, aleşi de popor. Ea se numeşte democraţie reprezentativă [9].
Regimul politic democratic se caracterizează prin următoarele trăsături:
1) Sursa puterii într-un stat democratic este poporul. El alege reprezentanţii săi, delegînd-ui cu
dreptul de a soluţiona orice problemă reieşind din propria poziţie.
2) Puterea politică are în condiţiile democraţiei un character legitim şi se realizează în
corespundere cu legile existente. Existînd în limitele legilor, astfel statul atribue
cetăţenilor posibilităţi largi de realizare a propriilor interese şi necesităţi. Pentru un regim
politic democratic e caracteristic principiul – “este permis totul, cu excepţia a ceea ce e
interzis de lege”.
3) Pentru regimul democratic e caracteristic divizarea puterilor în stat. Aceasta înseamnă
despărţirea una de alta a puterii legislative, executive şi judecătoreşti.
4) Regimul democratic se caracterizează prin dreptul poporului de a influenţa asupra elaborării
deciziilor politice. Această infleinţă se manifestă sub forma susţinerii sau criticii în
mijloacele de informare în masă, prin demonstraţii şi activitatea lobistă, participarea în
condiţiile campaniilor electorale. Participarea politică a poporului în elaborarea procesului
de adoptare a deciziilor este garantată de constituţie.
5) O caracteristică importantă a regimului politic democratic este pluralismul politic, ce
presupune posibilitatea formării sistemei bipartidiste sau multipartidiste, concurenţa
partidelor politice în influenţa lor asupra poporului, precum şi existenţa în bază legală a
opoziţiei politice, atât în parlament cît şi în afara lui.
6) Regimul politic democratic se caracterizează printr-un nivel ridicat de realizare a drepturilor
omului. Către acestea se referă normele, drepturile şi principiile interacţiunii statului şi
cetăţenilor. Problemele drepturilor omului se află în centrul atenţiei comunităţii
internaţionale. Funcţionează peste 50 de documente politico-juridice, care declară drepturile
omului şi le consolidează juridic. Printre acestea sunt Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului adoptată de Asambleea Generală ONU la 10 decembrie 1948, Convenţia Europeană
privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (1950), Carta Africană
privind Drepturile Omului şi a Popoarelor (1984) etc.
Regimul totalitar se caracterizează prin tendinţa statului spre controlul absolut asupra tuturor
domeniilor vieţii sociale, subordonarea completă a omului puterii politice şi ideologiei dominante.
28. Conceptul “totalitarism” (de la latinescul “totalis”) înseamnă tot, întreg, deplin; a fost
introdus în circuit de ideologul fascismului Italian Dj. Djentile la începutul secolului XX. În 1925
această noţiune pentru prima dată a fost folosită în parlamentul Italian. Liderul fascismului italian
B.Mussolini la introdus în lexiconul politic. Din acest moment începe constituirea regimului
totalitar în Italia, apoi URSS în anii stalinismului şi în Germania hitleristă în 1933 .
28
Către trăsăturile generale ale totalitarismului se atribuie următoarele:
1. Concentrare ridicată a puterii, hipertrofia aparatului de stat, pătrunderea ei deplină în toate
domeniile vieţii societăţii. În condiţiile totalitarismului poporul, real este înlăturat de la
putere, considerînd că puterea exprimă interesele sale mai deplin şi mai complet, decît ar
face-o el de unul singur.
2. Pentru regimurile totalitare este caracteristic unipartidismul. Există un singur partid politic
care este condus de un lider charismatic.
3. Ideologizarea întregii vieţi a societăţii. Ideologia în cauză include o serie de mituri (privind
rolul conducător al clasei muncitoare, privind superioritatea rasei ariene etc), care exprimă
puterea magică a simbolurilor.
Bibliografie
1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –
Chişinău: CEP USM, 2007.
3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
29. 29
Tema VI.Societatea politică.
1.Conceptul de societate politică.
Prin societate politică se înțelege totalitatea instituțiilor, organizațiilor, asociațiilor și mijloacelor
de informare în masă, care, în mod organizat și programatic, se implică în problemele puterii și
conducerii politice, fie făcînd parte din organele de conducere politică, fie activînd pentru
dobîndirea puterii politice.
Din componența societății politice fac parte statul, partidele politice, oricare alte organizații, care,
prin statut, prin program, prin activități legale, se implică în problemele puterii politice, ale
organizării și conducerii politice a societății.
Statul ca instituţie centrală a sistemului politic reprezintă o organizare specifică a puterii politice în
societate, ce dispune de suveranitate, monopol asupra folosirii coerciţiei legale şi realizează
guvernarea cu societatea prin intermediul unui mecanism special.
Statul contemporan prevede un set de trăsături caracteristice, acestea fiind recunoscute de
comunitatea internaţională şi se folosesc în calitate de criterii de recunoaştere a altor state drept
subiecţi a relaţiilor internaţionale, ce dispun de drepturi şi responsabilităţi concrete. Aceste criterii
se prezintă a fi trei elemente constitutive importante pentru stat: teritoriul, populaţia şi
suveranitatea. La rîndul său, teritoriul reprezintă baza fizică, materială a statului. Teritoriul ca
indiciu al statului este indivizibil, inviolabil, inalienabil şi exclusiv. Populaţia constitue
comunitatea umană, ce locuieşte pe teritoriul statului şi se supune puterii acestuia. În conformitate
cu dreptului internaţional populaţia se identifică cu locuitorii statului. Suveranitatea presupune a fi
independent de orice forţe, situaţii sau personae. Puterea statului este suverană, adică dispune de
supremaţie în ţară şi independenţă în relaţiile cu alte state. Fiind suverană, puterea de stat în primul
rînd este universală, în al doilea rind dispune de prerogative de a amîna orice manifestări a oricărei
alte puteri comunitare şi în al treilea rind dispune de mijloace exclusive de interacţiune (armată,
poliţie) .
Astfel, statul reprezintă o formă de organizare a puterii politice, ce are o structură
determinată. Organizarea, structura şi realizarea puterii de stat presupun forma statului. Forma
statului ca totalitatea indiciilor externi include trei elemente: forma organizării de stat, forma de
guvernare şi regimul politic.
Forma de organizare a statului reprezintă organizarea naţional-teritorială a statului şi o
corelaţie a organelor centrale, regionale. Principalele forme ale organizării de stat sunt
confederaţia, statul unitar şi federaţia.
Confederaţia reprezintă o uniune permanentă a statelor suverane, creată pentru atingerea unor
obiective politice generale, preponderent de ordinul politicii externe. Fiecare membru al
30. confederaţiei îşi păstrează independenţa de stat unindu-se cu alte state într-o uniune benevolă,
delegînd centrului un set strict limitat de atribuţii. Pentru realizarea politicii deja elaborate statele
care intră în componenţa confederaţiei crează cîteva sau un organ special şi funcţii de răspundere.
Deciziile în cadrul confederaţiei se adoptă în bază de consens şi intră în vigoare doar după
adoptarea organelor puterii centrale a statelor ce o compun (exemplu de confederaţie a fost SUA
între anii 1776-1787, Elveţia între anii 1815-1848, Germania între anii 1815-1867, unele trăsături
ale confederaţiei se identifică astăzi în Uniunea Europeană).
Statul unitar se caracterizează printr-o măsură înaltă de centralizare a puterii politice. Este
cea mai răspîndită formă de organizare a statului din lume, exemplu sunt Finlanda, Franţa, Spania,
Marea Britanie, Japonia, România, Ucraina, Republica Moldova. În statul unitar activează o
constituţie unică, a cărei norme funcţionează pe tot teritoriul ţării, o sistemă judecătorească
centralizată, o sistemă unică a organelor superioare a puterii de stat, o cetăţenie unică şi o sistemă
de drept unică. Teritoriul statului unitar se divizează în unităţi teritorial-administrative
(departamente, judeţe, ţinuturi, regiuni, raioane). Spre exemplu, actualmente Marea Britanie ca stat
unitar, are o organizare ce se caracterizează prin existenţa autonomiilor administrative pentru
teritorii aparte din componenţa ţării, acestea sunt Scoţia şi Irlanda de Nord ce dispun de o
autonomie limitată.
Federaţia constituie un stat unional ce se conţine din formaţiuni statale, care dispun de o
determinată independenţă judecătorească şi politică. Federaţia este o formă de organizare destul de
răspîndită, exemplu este Federaţia Rusă, SUA, Canada, Germania, Brazilia, Tanzania. Începutul
unificator al federaţiei este spaţiul social-economic unic, o sistemă monetară unică, cetăţenie
federală, Constituţie federală, organe de putere federale. Dar pe lîngă acestea există şi cetăţenia
unor subiecţi federali aparte (ţinuturi, state, republici, landuri) care au propriile Constituţii,
legislaţie, propriile organe ale puterii executive şi legislative. Între federaţie şi subiecţii ei se crează
relaţii specifice, în care prevalează principiul supremaţiei Constituţiei federale şi legilor federale.
Subiecţii fedraţiei au o reprezentare disrectă în parlamentul ţării, asigurată prin existenţa celei de-a
doua camere (în Fedraţia Rusă – Consiliul Fedral, SUA – Senatul, Germania - Bundesratul) .
Prin formă de guvernare se subînţelege metoda de organizare a puterii superioare de stat,
principiile corelaţiei organelor ei, măsura de participare a populaţiei în formarea acestora. Se
deosebesc două forme principale de guvernare a statului precum republica şi monarhia.
Republica este o formă de guvernare în care toate organele puterii de stat sunt eligibile sau se
formează în baza reprezentării intrituţiei de stat. Se diferenţiază trei forme de guvernare
republicană: prezidenţială, parlamentară şi mixtă.
Monarhia constituie o formă de guvernare în care puterea superioară de stat aparţine juridic
unei persoane, care îşi ocupă funcţia în ordine statilită prin moştenirea tronului. Există două
30
31. varietăţi de monarhie: absolutistă şi constituţională. Monarhia absolutistă s-a format ca instituţie
politică în perioada târzie a evului mediu. Pentru ea este caracteristic lipsa totală a drepturilor
poporului, lipsa organelor reprezentative, concentrarea puterii de stat în mânile monarhului.
Actualmente monarhie absolutistă există în Arabia Saudită, Katar, Oman. Pe măsura dezvoltării
relaţiilor social-economice monarhia absolutistă într-un rînd de ţări a evoluat în monarhie
constituţională care se divizează în dualistă şi parlamentară. În monarhia dualistă puterea de stat se
împarte între monarh şi parlament, atribuţiile acestuia fiind formale. Monarhia dualistă constituie o
formă de guvernare tranzitorie, caracteristică pentru perioada în care burghezia slabă este nevoită
să împartă puterea politică cu feudalii (spre exemplu Maroc, Iordania). În monarhia parlamentară
(de exemplu Marea Britanie) organul superior al puterii executive este monarhul, pe lângă care
există un consiliu secret în care intră toţi membrii cabinetului de miniştri şi primul ministru,
precum şi membrii cabinetului anterior, acest consiliu având un caracter ceremonial, iar toate
deciziile politice se adoptă de cabinetul de miniştri. Toate actele ce vin de la monarh au nevoie de
semnătura primului ministru, astfel că răspunderea totală aparţine guvernului. În viaţa politică
oficialitatea cea mai notorie o constituie primul ministru. Puterea legislativă aparţine parlamentului,
care este compus din două camere: Palata Lorzilor şi Camera Comunelor.
1. Modelul parlamentar clasic al monarhiei parlamentare este "modelul tipic" britanic care a
fost şi este urmat de alte ţări. Constituie un sistem politic în care separaţia puterilor se
caracterizează prin flexibilitate şi dinamism. Organul executiv şi organul legislativ distinct
realizează o colaborare în exercitarea funcţiilor etatice , dispunând de mijloace care le permit
să se controleze mutual. Monarhia parlamentară, în forma sa clasică, presupune în esenţă un
executiv alcătuit dintr-un şef de stat şi cabinet ministerial responsabil în faţa Parlamentului atât
pentru propriile acte făcute în exerciţiul atribuţiilor lui, cât şi pentru cele ale şefului statului.
[13].
31
2.Statul de drept şi statul social
Esenţa valorică a ideilor statului de drept constă în afirmarea suveranităţii poporului ca sursă
a puterii, garantarea libertăţii lui, subordonarea statului societăţii. Respectiv, conceptul statului de
drept a fost utilizat în literatura germană în prima jumătate a sec. XIX în lucrările lui K.Volicker,
R. fon Molly. În general statul de drept poate fi determinat ca stat, în care există supremaţia legii,
dreptului. Altfel spus, statul de drept – este o formă juridică de organizare şi activitate a puterii
politice şi corelaţia ei cu indivizii ca subiecţi de drept .
Printre principiile de bază ale statului de drept pot fi menţionate următoarele:
32. 1. Supremaţia legii – dominarea legii în toate sferele vieţii sociale. Legea, adoptată de
organul superior al puterii în condiţiile respectării stricte a tuturor procedurilor
constituţionale, nu poate fi schimbată, anulată sau stopată nici printr-un act
instituţional, decizie guvernamentală, hotărâre a organelor de partid. Toată activitatea
socială se realizează în strictă corespundere cu legea, consolidată prin constituţia
statului de drept.
2. Realitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Acest principiu constă în
recunoaşterea, consolidarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi
cetăţenilor. Astfel, drepturile şi libertăţile omului nu constituie „un dar” al puterii, dar
îi aparţin lui de la naştere.
3. Responsabilitatea reciprocă a statului şi personalităţii. Acest principiu exprimă
începuturile morale în relaţiile dintre stat ca purtător a puterii politice şi cetăţean ca
participant în realizarea ei. Statul prin intermediul adoptării legilor îşi ea asupra sa
obligaţiuni concrete faţă de cetăţean, organizaţiile obşteşti, alte state şi comunitatea
internaţională.
4. divizarea puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească. Acest principiu are drept
obiectiv de a exclude monopolul puterii în mâinile unei persoane, organ sau strat
social şi să asigure corespunderea întregii sisteme a puterii cerinţelor de drept şi a
respectării lor.
5. existenţa formelor efective de control şi supraveghere asupra realizării legilor. Către
32
acestea se referă judecătoriile, procuraturile, arbitrajul de stat .
Vis-a-vis de statul de drept de o importanţă majoră în societatea contemporană este rolul
statului social. Sunt mai multe abordări a statului social, dar generalizând se poate concluziona că
acesta este statul, ce are menirea să asigure fiecărui cetăţean condiţii demne de viaţă, protecţie
socială, coparticipare în sfera producerii, iar în sens ideal aproximativ şanse egale de viaţă,
posibilităţi pentru autorealizarea personalităţii în societate.
Bibliografie
1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –
Chişinău: CEP USM, 2007.
3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
33. 33
TEMA VII. Partidele politice
1.Geneza, trăsăturile şi tipologia partidelor politice.
„Un partid este o reuniune de oameni, care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică”, scria
Benjamin Constant încă în 1816, oferind astfel una din cele mai vechi, mai redutabile şi, în
definitiv, mai pertinente definiţii, pe cît de laconică pe atît de durabilă. Dimensiunea ideologică
este, s-ar părea, prima trăsătură caracteristică a partidelor, care s-a impus ca importanţă
conceptuală. Această trăsătură s-a dovedit indiscutabil viabilă, căci şi astăzi pare imposibil a se
vorbi despre un partid fără a-l corela cu un proiect de factură doctrinală, ce poate merge de la o
formă accentuat ideologică pînă la una pragmatică, cu un fundament doctrinal abia observabil.
Termenul “partid” provine din limba latină “pars” – parte, fiind utilizat pentru evidenţierea
unui grup de cetăţeni, ce reprezentau interesele unei părţi a societăţii şi influenţau exercitarea
puterii politice.
Atitudinea statului privind constituirea partidelor politice a presupus trei etape:
a) perioada atitudinii negative a statului faţă de orice grupare politică, ce s-a manifestat în
timpul existenţei regimurilor absolutiste până la sfârşitul secolului al XVIII-lea;
b) perioada de ignorare a existenţei partidelor politice – de la sfârşitul secolului XVIII până
la mijlocul secolului XIX – când statul asigura condiţii formale pentru iniţiativa politică.
Partidele politice la această etapă reprezentau mai mult grupurile sociale elitiste, ce
dominau economic în societate, nu dispuneau de organizaţii locale sau disciplină internă
de partid. În a doua jumătate a secolului XIX în statele occidentale aceste grupări
politice se transformă treptat în partide “de masă”, acest proces fiind influenţat de
introducerea dreptului electoral universal: pentru a cuceri asentimentul maselor,
partidele politice au înaintat lozinci în sprijinul democraţiei, liberalizării vieţii social-politice
etc.;
c) etapa legalizării partidelor politice – reprezintă perioada dezvoltării statelor democratice
contemporane, când partidele au devenit intermediari în raportul de interacţiune dintre
societatea civilă şi societatea politică.
Sociologul german M.Weber a evidenţiat trei etape de formare a partidelor politice: grupuri
aristocratice – cluburi politice – partide de masă. El sublinia că partidele politice sînt copii ale
democraţiei, ai votului universal, al necesităţii de a recruta şi de a organiza masele. În practică prin
aceste etape au trecut doar două partide: liberal (vigy) şi conservator (thory) din Marea Britanie.
Majoritatea partidelor contemporane au apărut ca partide de masă.
34. Aşadar, partidele politice, ca instituţii bine conturate, cu programe şi statut, s-au constituit
în etapa afirmării orânduirii capitaliste, reprezentând o grupare de oameni, constituiţi pe criterii
benevole, ce acţionează pe bază de program pentru promovarea intereselor şi scopurilor unui grup
social, pentru dobândirea puterii politice în vederea organizării şi conducerii politice a societăţii.
În prezent savanţii politologi din Vest au determinat următoarea clasificare a sistemelor de
34
partide politice: (autor – Giovani Sartori):
I. Sistemul monopartid cu caracter totalitar. Puterea politică este monopolizată în mâinile
unui singur partid politic, alte partide politice fiind interzise, nu există forţe politice alternative.
Există în societăţile comuniste şi fasciste.
II. Sistemul partidului hegemon cu caracter autoritar. Puterea politică aparţine partidului
hegemon, care de-jure permite existenţa altor partide politice, însă în calitate de “sateliţi” ai
partidului hegemon. Există în societăţile ce trec printr-o perioadă de tranziţie.
III. Sistemul partidului predominant cu caracter stabil-democrat. Este un sistem
democratic, în care partidele politice activează legal. Partidul predominant învinge adversarii săi
politici cu o majoritate absolută în timpul campaniei electorale. Guvernul e creat pe baza partidului
predominant.
IV. Sistemul de două partide cu caracter optimal democrat. Legislaţia permite existenţa
altor partide politice, dar rolul lor politic este redus, deoarece ele nu pot acapara majoritatea
absolută a voturilor ca să poată participa la guvernare. Trăsătura de bază a acestui sistem este că
acel partid politic, ce a acumulat majoritatea absolută de voturi, devine de guvernământ şi conduce
singur societatea. Esenţa sistemului dat constă în faptul că partidul de guvernământ conduce pe un
termen anumit, iar la viitoarele alegeri şansele ambelor partide sînt egale.
V. Sistemul pluralismului moderat cu caracter stabil democrat.
La baza acestui sistem sînt trei – cinci partide politice. Partidul ce obţine majoritatea la
alegeri e nevoit să creeze un guvern de coaliţie cu alte partide politice. Divergenţele ideologice
dintre partidele politice sînt mici. Partidele politice de opoziţie nu există, în societate existând un
consens pe problemele politice.
VI. Sistemul pluralismului extrem cu caracter nestabil-democrat.
În acest sistem există puternice partide de opoziţie permanentă, cu caracter destructiv, aşa-numitele
“partide-antisistem”, care pot fi de mai multe orientări politice – fasciste, comuniste,
naţionaliste. Scopul lor constă în distrugerea regimului politic existent.
35. În acest sistem activează şi partide centriste, ce duc o politică moderată şi sînt un echilibru
35
între cele două extreme: de dreapta şi stânga.
VII. Sistemul pluralismului atomizat cu caracter pseudo-democrat.
În societate activează zeci de partide politice necompetitive, ce nu obţin rezultate înalte la
alegeri. Acesta denotă indiciul, că structura politică a societăţii se află în curs de formare.
2.Instituţionalizarea şi funcţiile partidelor politice. Dezvoltarea sistemului pluripartidist în
Republica Moldova
Procesul instituţionalizării partidelor a contribuit la creşterea importanţei lor în sistemul
politic al societăţii. Instituţionalizarea partidelor politice este definită drept “un proces prin
intermediul căruia aceste organizaţii şi procesele din interiorul lor capătă stabilitate şi valoare”.
În calitate de principalele mijloace ale instituţionalizării activităţii partidelor politice
servesc actele normativ-juridice. Printre principalele direcţii ale procesului de instituţionalizare ale
activităţii partidelor politice putem menţiona: reglementarea organizaţională şi structurală,
determinarea funcţiilor partidelor politice, evidenţierea principalelor scopuri şi sarcini, reglarea
aspectelor financiare ale activităţii partidelor politice etc. De regulă, legislaţia obligă crearea
partidelor pe baze democratice, determină condiţiile de activitate a partidelor politice.
Instituţionalizarea juridică a partidelor politice este una dintre tendinţele caracteristice ale
evoluţiei sistemelor politice contemporane. De menţionat, că o sferă tradiţională a reglementării
juridice este nu numai libertatea de activitate politică, dar şi diferitele ei limitări, deoarece
instituţionalizarea partidelor este determinată de rolul lor fundamental în structura statală.
Reglementarea juridică a activităţii partidului în actualele sisteme politice include:
a) sancţionarea pe cale constituţională a situaţiei partidului în viaţa socială (pentru prima
oară acest lucru a fost efectuat în condiţiile Cehoslovaciei şi Austriei). În unele state burgheze
contemporane constituţiile reglementează scopurile propuse de partide şi condiţiile activităţii lor;
b) metodele şi specificul activităţii partidelor în condiţiile unui sistem politic concret. De
exemplu, art.21 din Constituţia R.F.G. cere ca partidele politice să fie create pe principiile libertăţii
şi democraţiei, să dea darea de seamă asupra surselor de venituri, să posede o structură internă
democratică;
c) participarea la mecanismele eligibile; promovarea de candidaturi; obţinerea surselor
financiare pentru campania electorală, accesul în această perioadă la radio şi televiziune, stabilirea
36. modalităţilor de reprezentare a partidelor în organele eligibile (principiul majoritar sau cel
proporţional, de exemplu) etc.;
d) stabilirea modului de reprezentare a partidelor în organele puterii de stat. Este vorba de
stabilirea formelor de participare la lucrările parlamentului (reprezentarea partidelor în comisiile
parlamentare etc.) sau de obligaţiile parlamentului faţă de reprezentanţii partidelor politice;
e) finanţarea de către stat a activităţii partidelor, devenită o practică universală şi
reglementată juridic. Această situaţie este o consecinţă a faptului că partidele şi asociaţiile exercită
funcţii sociale în cadrul Constituţiei şi de aceea activitatea lor trebuie să fie asigurată legal.
36
alegerile locale.
În Republica Moldova fenomenul partidismului este reglementat juridic de art.41 al
Constituţiei şi “Legea despre partidele politice”, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21
decembrie 2007 ( Legea nr. 294-XVI).
În calitate de subiect al procesului politic partidul îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de reprezentare socială;
- funcţia de integrare socială;
- funcţia de formare a elitei conducătoare;
- funcţia de promovare a cadrelor în aparatul de stat;
- funcţia de elaborare şi realizare a cursului politic;
- elaborarea ideologiei şi doctrinelor politice;
- participarea la lupta pentru putere în stat şi la exercitarea puterii politice;
- funcţia de instruire politică a societăţii;
- participarea la formarea sistemelor politice;
- funcţia de formare a opiniei publice etc.
Partidele politice se manifestă drept o reflectare a activităţii politice a anumitor grupări
sociale, reprezentând consecvent interesele lor. “Partidul posedă mijloace eficiente pentru
realizarea activităţii politice şi de influenţă asupra conştiinţei de masă, inclusiv structurii
organizaţionale, resurse financiare şi materiale, pârghiile puterii etc.”.
Este incontestabil faptul că sistemul multipartid din Republica Moldova a devenit o
realitate, fiind un fenomen imanent unei societăţi democratice. Partidele politice reflectă
revendicările diverselor segmente ale societăţii, direcţionându-le pe canale instituţionaliste, pe baza
pluralismului de opinii şi toleranţei ideologice.
Bibliografie
1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
37. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –
Chişinău: CEP USM, 2007.
3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.
4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
37
38. 38
TEMA VIII. Societatea civilă.
1.Conceptul de societate civilă.
În condiţiile democraţiei actuale, fenomenul societăţii civile a generat o atenţie deosebită
din partea cercetătorilor.
În cercetarea termenului de societate civilă un prim reper istiric îl marchează anul 1400,
când acest concept a început să fie întrebuinţat,cu semnificaţii ce proveneau din scrierile lui Cicero.
Originar, societatea civilă este un termen generic pentru societate şi stat deopotrivă şi a pătruns pe
scară largă în limbajul politic în perioada formării societăţii capitaliste. Această accepţiune
tradiţională a fost reformulată în cadrul teoriilor contractualiste îndeosebi prin contribuţia lui J.
Loke, ca antipod al autorităţii paternaliste şi al stării naturale astfel că în 1767 Adam Ferguson
scria deja o istorie a societăţii civile, de fapt o istorie a civilizaţiei.
Societatea civilă ca manifestare a progresului democratic integrează în structurile sale
funcţionale cultura civică demonstrând că atitudinile sociale nu sunt simple opinii, bazate pe
concepţii, eronate, distorsionate ale realităţii ci, mai degrabă, ele exprimă în mod fidel o experienţă
particulară a socializării, fiind o măsură exactă a modului în care cetăţenii interiorizează dinamica
regimului politic, a instituţiilor sale legislative, guvernamentale şi administrative. Cercetări şi
analize sociologice au adeverit faptul că ataşamentul faţă de sistemul politic exprimă abilitatea
acestuia de a satisface nevoile progmatice ale indivizilor şi populaţiei.Maxima performanţă
democratică a unui sistem politic derivă din modul din care acesta reuşeşte să echilibreze puterea
guvermanentală şi responsabilitatea guvernamentală care se referă la capacitatea celor aflaţi în
posturile celor trei ramuri ale puterii statului de drept de a răspunde în mod consecvent,regulat şi
prompt la solicitările, nemulţumirile, revendicările, stările de spirit ale cetăţenilor – exprimând în
esenţă principiul sau regula reacţiilor anticipate. Astfel, trebuie cunoscut opiniile şi judecăţiile
individului faţă de sistemul politic, caracteristicile sale legale, asupra rolului elitelor politice,
asupra modului cum se iau deciziile, se adoptă legile şi sunt ele transpuse în practică.
Din momentul lansării sale, termenul de societate civilă erea folosit pentru a desemna
condinţiile ce caracterizează o comunitate politică suficient de dezvoltată, în care un rol principal îl
aveau oraşele, iar activitatea era reglamentată de legi (ius civile) şi care avea atributele civilizaţiei
şi urbanităţii.
O problemă importantă a ştiinţei politice o reprezintă analiza corelaţiei dintre societatea
civilă şi societatea politică. În acest sens un interes deosebit îl are definitivarea conceptului de
societate civilă şi societate politică.
La origine, termenul “societate civilă” era sinonim cu “societate politică” şi se folosea
pentru societate şi stat împreună. Termenul de “societate civilă”, provenind din lat. civilis societas,