Carte de Pomicultura

1. NICOLAE TANASESCU
POMICULTURA
PENTRU TOŢI
Editura Universităţii din Pitesti, ISBN 973-690-405-9
2005
3

2. Cuvânt înainte
Ce poate fi mai frumos în natură decât o livadă cu pomi înfloriţi, sau
cu fructe coapte ? Imaginea Raiului primordial este aceea a unei grădini cu
pomi de tot felul.
De când se ştie, românul a fost legat în general de natură, de codru, de
ogorul şi grădina sa, poate mai mult decât alte popoare. Natura l-a ocrotit, l-a
ajutat să trăiască în momentele de restrişte şi l-a bucurat prin frumuseţea sa,
inspirându-l în portul şi cântecele populare.
Diversitatea şi bogăţia reliefului României conferă o bună
favorabilitate culturii multor specii pomicole şi de arbuşti fructiferi, care
cresc şi spontan, îmbiind parcă pe oameni să-i cultive.
Patrimoniul pomicol naţional cuprinde circa 220 000 de hectare,
dintre care ponderea cea mai mare o deţine prunul cu aproape 100 000 ha,
urmat de măr cu peste 80 000 ha, apoi cireşul şi vişinul cu peste 12 000 ha,
părul cu circa 7 000 ha, caisul cu 5 500 ha, piersicul cu 5000 ha, nucul cu
aproape 2 400 ha, căpşunul cu 2 000 ha, arbuştii fructiferi cu peste 500 ha.
Scriind această carte, am dorit să transmit câte ceva din cunoştinţele
profesionale acumulate pe parcursul a peste 20 de ani de activitate în
cercetarea pomicolă şi am încercat să realizez o apropiere între cultivatorul
pomicol şi pom, ca acesta să fie tratat în primul rând ca o fiinţă, şi apoi ca o
sursă de hrană, sau de profit. Lucrarea se adresează în special cultivatorilor
pomicoli profesionişti, dar şi amatori, care vor să aibă la dispoziţie o sursă de
informare primară.
Informaţiile de specialitate înglobate aici reprezintă o parte din rodul
muncii mai multor cercetători, inclusiv a autorului, pe care în bună măsură i-am
citat în text, la care se adaugă documentarea privind cercetarea şi
4
producţia pomicolă de peste hotare.
Structura lucrării şi ordinea capitolelor a fost stabilită în ideea de a
reda informaţiile într-o succesiune logică, începând cu aspecte de morfologie
pomicolă şi încheind cu unele particularităţi tehnologice ale speciilor
pomicole cultivate în climatul temperat.
În speranţa că publicând această lucrare voi aduce o contribuţie
modestă la popularizarea unor cunoştinţe de bază ale pomiculturii, mulţumesc
înaintaşilor mei, profesori şi cercetători, care mi-au călăuzit primii paşi în
meseria de pomicultor şi colegilor de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare
pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, care m-au sprijinit şi încurajat în
această acţiune.
Autorul

3. CUPRINS
Cuvânt înainte ………………………………………………………. pag 3
Cuprins………………………………………………………………. pag. 5
CAPITOLUL I. Noţiuni generale de morfologie şi fiziologie…………….. pag. 7
1.1 Rădăcina……………………………………………………….. pag. 7
1.2 Tulpina…………………………………………………………. pag. 9
1.3 Mugurele ………………………………………………………. pag. 11
1.4 Lăstarul………………………………………………………. pag. 12
1.5 Frunza………………………………………………………… pag. 13
1.6 Floarea…………………………………………………………. pag. 15
1.7 Fructul………………………………………………………… pag. 16
1.8 Sămânţa………………………………………………………. .pag. 18
CAPITOLUL II. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi…. pag. 20
2.1. Ciclul ontogenetic…………………………………………… pag. 20
2.2. Ciclul anual……………………………………………………. pag. 21
CAPITOLUL III. Zonele de vegetaţie şi favorabilitatea acestora
pentru cultura pomilor …………………………………………… pag. 23
3.1. Zona stepă…………………………………………………….. pag. 23
3.2. Zona de silvostepă…………………………………………….. pag. 23
3.3. Zona pădurilor de foioase……………………………………. pag. 24
CAPITOLUL IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi……………pag. 25
4.1.Înmulţirea generativă…………………………………………. pag. 25
4.2. Înmulţirea vegetativă…………………………………………. pag. 25
CAPITOLUL V. Înfiinţarea unei plantaţii de pomi sau arbuşti
fructiferi…………………………………………………………… pag. 31
5.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 31
5.2. Alegerea terenului şi amplasarea plantaţiilor……………….. pag. 31
5.3. Amenajarea terenului pentru plantaţii pomicole………….. . pag. 32
5.4. Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi…………………… pag. 39
CAPITOLUL VI. Tăierile de formare şi întreţinere a coroanei pomilor şi
arbuştilor fructiferi……………………………………. pag. 42
6.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 42
6.2. Norme şi operaţii tehnice…………………………………….. pag. 43
6.3. Forme de coroană folosite în cultura pomilor……………… pag. 46
CAPITOLUL VII. Fertilizarea în pomicultură………………………….. pag. 62
7.1. Solul……………………………………………………………. pag. 62
7.2. Elemente nutritive, rolul şi interacţiunea dintre ele………… pag. 64
7.3. Particularităţi ale fertilizării pomilor şi arbuştilor fructiferi. pag. 67
7.4. Modalităţi de stabilire a necesarului de substanţe nutritive
în livezi……………………………………………………………… pag. 68
7.5. Cantităţile de substanţe nutritive extrase din sol…………… pag. 70
7.6. Metode şi momente de administrare a îngrăşămintelor
în livezi……………………………………………………………… pag. 70
CAPITOLUL VIII Lucrări de întreţinere a solului în livezi……………...pag. 76
8.1. Întreţinerea solului ca ogor lucrat…………………………… pag. 76
8.2. Ogorul erbicidat, sau nelucrat……………………………….. pag. 77
5

4. 8.3. Ogorul combinat……………………………………………… pag. 78
8.5. Înierbarea…………………………………………………….. pag. 79
8.6. Culturi anuale între rândurile de pomi……………………… pag. 81
8.7. Culturi intercalate…………………………………………….. pag. 82
CAPITOLUL IX. Irigarea în pomicultură……………………………….. pag. 83
9.1. Rolul apei şi importanţa irigării. ……………………………. pag. 83
9.2. Cerinţele pomilor faţă de apă………………………………… pag. 85
9.3. Prognoza şi programarea irigaţiei………………………….. pag. 86
9.4. Metode de irigare în pomicultură .………………………….. pag. 91
CAPITOLUL X. Cultura speciilor pomicole sămânţoase………………. pag. 97
10.1. Cultura mărului…………………………………………….. pag. 97
10.2. Cultura părului…………………………………………….. pag. 121
10.3. Cultura gutuiului………………………………………….. pag. 139
10.4. Cultura moşmonului………………………………………. pag. 146
CAPITOLUL XI. Cultura speciilor pomicole sâmburoase…………….. pag 148
11.1. Cultura prunului………………………………………….... pag. 148
11.2. Cultura corcoduşului……………………………………… pag. 161
11.3. Cultura cireşului…………………………………………. .. pag. 164
11.4. Cultura vişinului…………………………………………… pag. 176
11.5. Cultura piersicului…………………………………………. pag. 184
11.6. Cultura caisului……………………………………………. pag. 195
11.7. Cultura migdalului…………………………………………. pag. 206
CAPITOLUL XII. Cultura speciilor pomicole nucifere………………... pag. 210
12.1. Cultura nucului…………………………………………….. pag. 210
12.2. Cultura alunului……………………………………………. pag. 216
12.3. Cultura castanului comestibil……………………………… pag. 221
CAPITOLUL XIII. Cultura speciilor pomicole cu fructe compuse…… pag. 226
13.1 Cultura dudului…………………………………………….. pag. 226
13.2. Cultura smochinului………………………………………. pag. 229
CAPITOLUL XIV. Cultura căpşunului şi arbuştilor fructiferi………. pag. 234
14.1. Cultura căpşunului………………………………………… pag. 234
14.2 Cultura coacăzului şi agrişului……………………………. pag. 244
14.3. Cultura zmeurului şi murului……………………………… pag. 252
14.4. Cultura afinului……………………………………………... pag. 260
14. 5. Cultura cătinei albe……………………………………….. pag. 265
14.6. Cultura scoruşului…………………………………………. pag. 269
14.7. Cultura socului……………………………………………... pag. 271
14 8. Cultura trandafirului pentru petale……………………… pag.273
14. 9. Cultura cornului…………………………………………... pag. 275
14. 10. Cultura măceşului……………………………………….. pag. 277
14. 11. Cultura lămâiului în spaţii protejate……………………. pag. 279
Anexa 1……………………………………………………………. pag. 285
Bibliografie………………………………………………………..
6

5. Motto: Fructul copt cade de la sine, dar nu îţi cade în gură (Proverb
chinezesc)
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE ŞI FIZIOLOGIE
Pentru o mai bună înţelegere a necesităţilor vieţii pomilor şi
arbuştilor fructiferi şi pentru a şti ce şi cât putem pretinde de la ei, este
necesară acumularea unor cunoştinţe despre organele acestora şi despre
fiziologia lor. Fiecare organ are funcţii specifice şi împreună formează un
organism viu care se naşte, creşte, respiră, transpiră, se înmulţeşte anual,
îmbătrâneşte şi moare, iar noi trebuie să le facem viaţa cât mai uşoară
îngrijindu-i bine. Astfel ei ne vor recompensa dăruindu-ne miraculoasele lor
fructe.
Pomii şi arbuştii fructiferi sunt plante lemnoase multianuale alcătuite
dintr-o parte subterană numită rădăcină, care, se ramifica şi pătrunde în sol şi
o parte aeriană compusă din tulpină (trunchi şi coroană), muguri, lăstari,
flori, fructe şi seminţe. Aceste organe ale pomilor au funcţii fiziologice
specifice, iar în continuare se vor puncta câteva particularităţi mai importante
ale fiecărui organ.
1.1. RĂDĂCINA, reprezintă de regulă între 30% si 50% din masa
totală a unui pom, acest procent variind în funcţie de specie, de soi, de sol, de
climă de tehnologia de cultura. Rădăcina se ramifică în sol în toate direcţiile,
creşte mai repede decât coroana şi îndeplineşte funcţia de susţinere a
pomului, de absorbţie a apei încărcată cu săruri minerale din sol (seva brută),
de circulaţie a sevei brute (de la rădăcină spre frunze) şi a sevei elaborate (de
la frunze către toate celelalte organe) şi de stocare a substanţelor de rezervă.
Structural rădăcina este alcătuită din celule şi ţesuturi specifice (fig. 1.1).
Creşterea rădăcinii începe de la 2-3°C, se intensifică până la 20-30°C
şi se blochează la peste 30°C în sol. Tot în acest ritm se desfăşoară şi funcţia
de absorbţie a rădăcinii. În adâncime, 80 – 90 % din numărul de rădăcini se
află între 20 şi 80 cm, dar unele pot pătrunde până la 1,5 - 3 m şi acestea
menţin pomii în viaţă în perioadele de secetă. Rădăcina pomilor se află în
mare parte sub proiecţia coroanei pe sol, dar există rădăcini care cresc cu mult
mai mult în lateral (fig. 1.2). Pentru o bună creştere rădăcina are nevoie şi de
oxigen pentru respiraţie; de aceea creşterile sunt mai mari într-un sol lutos,
luto-nisipos, mai aerat decât într-un solul argilos, unde creşterile rădăcinii
sunt mai reduse şi mai superficiale.
7

6. 8
piliferă
Fig. 1.1. Secţiune longitudinală prin vârful
de creştere al unei rădăcini
Vârful vegetativ Zona netedă Zonă
Piloriza Cilindrul central
Fig.1. 2. Structura aeriană şi subterană de
ansamblu a unui pom
Orice pom are rădăcini de schelet, de la câţiva centimetri până la 25 - 30
cm în diametru în funcţie de vigoarea speciei; rădăcini de semischelet, de la
câţiva milimetri până la câţiva centimetri în diametru şi rădăcini fibroase, cu
diametrul de sub 3 milimetri pe care se află rădăcini de creştere (axiale) şi
rădăcini absorbante (active) cu perişori absorbanţi. Acestea din urmă au 1- 4
mm lungime şi 0,3 - 1 mm în diametru.
Gradul de umiditate al solului influenţează de asemenea creşterea
rădăcinilor. Atunci când solul are umiditate în exces şi de lungă durată,
rădăcinile nu mai cresc şi chiar pot muri prin asfixiere, putând determina în
ultimă instanţă moartea pomului, fenomen ce se poate produce şi dacă în sol
avem deficit acut de apa (secetă).
Un alt factor care determină în bună măsură creşterea rădăcinilor
este gradul de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive. Rădăcinile cresc
bine într-un sol bogat în materie organică şi elemente minerale asimilabile.
Un pomicultor care se respectă trebuie să cunoască starea de
aprovizionare a solului cu elemente chimice de baza (N, P, K, Ca, Mg, …)
pentru a stabili corect dozele şi felul îngrăşămintelor administrate la sol.
Atunci când solul este sărac în elemente nutritive, rădăcinile cresc puţin, iar
pomul se debilitează.
În creşterea corespunzătoare a rădăcinilor, aprovizionarea acestora
cu energie (substanţe organice) din procesul de fotosinteză al frunzelor, are

7. 9
un rol extrem de important.
Când se stabilesc distanţele dintre pomi la plantare trebuie să avem în
vedere şi extinderea virtuală în sol a sistemului radicular, deoarece aşa cum
coroanele pomilor se umbresc între ele, aşa se întâmplă şi în sol cu rădăcinile
care se concurează în creştere şi absorbţie a elementelor minerale.
Pentru a ne forma o imagine privind extinderea rădăcinii unui pom,
un nuc de 30 de ani are un număr aproximativ de 2 843 221 rădăcini, cu o
lungime totală de 88 658 m (după E. Rusu, 1979).
1.2. TULPINA pomilor este compusă din două părţi distincte (trunchi
şi coroană) care se vor prezenta pe rând. În funcţie de grosimea şi numărul
tulpinilor, de durata de viaţă şi de alte caracteristici, speciile pomicole din
climatul temperat se grupează în:
- pomi, plante arborescente cu o singură tulpină puternică ce poate
atinge înălţimi de la 1,5 m până la câţiva metri şi o durată de viaţă de 15-100
ani (ex. mărul, părul, prunul, caisul, nucul, cireşul).
- arbustoizi, plante mai scunde decât pomii şi care trăiesc mai puţin
decât aceştia, cu mai multe tulpini lemnoase (ex. alunul, cornul, cătina).
- arbuşti, tufe cu mai multe tulpini şi mai scunde decât ale
arbustoizilor şi cu o durată mai scurtă de viaţă (ex. coacăz, agriş).
- semiarbuşti, care au doar baza tulpinii lemnificată, restul coroanei
este semi-lemnificată putând degera iarna, iar ca mărime este tot o tufă (ex.
murul, zmeurul).
- semierbacei, plante cu tulpini foarte scurte (3-5 cm.)
semilemnificate, restul plantei este erbaceu (ex. căpşunul, fragul).
Trunchiul, este partea din tulpină cuprinsă între suprafaţa solului
(colet) şi locul de inserţie al primei ramuri de schelet din coroană. Trunchiul
face legătura între rădăcina şi coroana pomului şi are rolul de susţinere a
coroanei, de circulaţie a sevei brute şi elaborate şi de stocare a unor substanţe
de rezervă. Aspectul general al scoarţei ce acoperă trunchiul relevă în bună
măsură starea de sănătate a acestuia şi vârsta (la pomii tineri şi sănătoşi
scoarţa este netedă, lucioasă, iar la pomii bătrâni sau debili scoarţa este aspră
crăpată.
Coroana, reprezintă întregul ansamblu de ramificaţii al tulpinii
(totalitatea ramurilor) care se clasifică în ramuri de ordinul zero (axul
coroanei sau prelungirea trunchiului), ramuri de ordinul unu (şarpante) care
pornesc din ax, ramuri de ordinul doi (subşarpante) care pornesc în lateral din
şarpante, apoi ramuri de ordinul trei şi aşa mai departe până spre extremităţile
coroanei, fig. 1.3.
Axul, şarpantele şi subşarpantele alcătuiesc scheletul coroanei,
„osatura” pomului, care trăieşte cât pomul, element stabil ce se formează în
tinereţea plantei şi se menţine pe pom (cu unele excepţii, accidente) până la
defrişare sau pieire biologică.

8. Fig.1. 3. Tulpina unui pom
10
Coroană
Trunchi
Celelalte ramuri, începând cu cele de ordinul trei şi care sunt mai
subţiri şi mult mai multe, alcătuiesc semischeletul pomului; ele se înlocuiesc
sau se ”întineresc” prin tăieri speciale de rodire a pomilor.
Coroana pomilor din livezi poate avea forme foarte diferite în
funcţie de cum doreşte cultivatorul să o formeze prin tăieri aplicate pomilor
tineri. Ea are rolul, ca şi trunchiul, de susţinere, de circulaţie a sevei (“sângele
plantelor”), de creştere şi de stocare a multor substanţe hrănitoare de rezervă
pentru pom.
Creşterea tulpinii este influenţată şi ea de temperatură; începe să
crească la 6-7°C, creşte intens la 16-30°C şi nu mai creşte la peste 35°C.
Umiditatea solului şi cea atmosferică poate determina intensitatea creşterii, de
asemenea fotosinteza din frunze şi gradul de aprovizionare cu săruri minerale
din sol.
Pe ramurile de schelet şi semischelet se află ramurile de rod sau
fructifere, cele mai dinamice elemente constituente ale coroanei datorită

9. faptului că au o durată scurtă de viaţă (1-2 ani până la 10-12 ani, în funcţie de
specie). Aceste ramuri trebuie tratate cu o atenţie sporită de către pomicultori,
deoarece în bună măsură, de numărul lor, de vârsta lor şi de repartiţia lor în
volumul coroanei, depinde cantitatea şi calitatea fructelor.
Sunt ramuri pe care se formează mugurii de rod (floriferi) şi diferă
de la o specie pomicolă la alta, motiv pentru care aspectele specifice
privitoare la ramurile de rod vor fi tratate diferenţiat într-un alt capitol.
1.3. MUGURELE, poate fi considerat ca un lăstar cu frunze sau o
11
Fig.1. 4.a. Muguri suplimentari
a = colaterali; b = seriali
Fig.1. 4.b. Muguri vegetativi (a)
Muguri floriferi (b)
floare “în faşă”.
Mugurii se pot observa ca nişte mici “umflături” alungite sau ovoide
aflate pe ramurile pomilor. Mugurii sunt alcătuiţi din primordiile foliare,
florale sau foliare şi florale, învelite cu solzişori de protecţie împotriva
loviturilor şi a frigului şi care încep să vegeteze (să se deschidă) primăvara în
climatul temperat, când se acumulează o sumă a gradelor de temperatură de
peste 7°C, ce-i face să iasă din repaus. După poziţia lor pe ramuri, sunt
muguri terminali, aflaţi în vârful ramurilor şi muguri axilari sau laterali aflaţi
de –a lungul ramurilor. Din aceşti muguri pornesc de obicei viitorii lăstari,
sau florile pomilor.
După organul pe care îl generează, mugurii sunt vegetativi
(generează un lăstar), floriferi (generează o floare sau o inflorescenţă) şi
micşti (generează un lăstar mic şi o inflorescenţă), fig. 1.4, a şi b.
Mugurii vegetativi sunt în general mai mici decât cei floriferi sau
cei micşti şi sunt mai conici ca formă. Sunt organe de rezistenţă ale pomilor,
prin ei asigurându-se creşterea plantelor de la un an la altul. Structura
mugurilor vegetativi îi face capabili să dezvolte o noua plantă exact ca cea
din care provin. Un mugure vegetativ poate fi considerat un nou pom în
devenire (figura 1.5).
Mugurii floriferi, sunt mai mari şi mai bombaţi decât cei vegetativi.
Ei provin din mugurii vegetativi aflaţi la începutul formării lor şi pe care
pomul îi alege să formeze primordii florale, deci o parte din mugurii
vegetativi devin muguri floriferi sau micşti.

10. Această alegere se numeşte inducţie florală şi se produce de regulă
în luna iunie, după care urmează diferenţierea morfologică, proces ce durează
până către sfârşitul vegetaţiei şi continuă în primăvară. Prin urmare pomul îşi
pregăteşte rodul din anul anterior celui în care rodeşte, rod care este
dependent de starea fiziologică generală a pomului. Deci este greşită ideea că
dacă într-un an nu avem rod, nu mai întreţinem corespunzător livada, lăsând-o
pe anul următor. În acest mod apar alternanţe de rodire şi pierderi la profitul
cultivatorului.
Mugurii micşti, sunt cei care au şi primordii florale şi vegetative, iar
din ei se dezvoltă un lăstar şi flori (ex. la măr, păr, gutui, coacăz, agriş,
zmeur). Pornirea în vegetaţie a mugurilor are loc primăvara, dar diferă ca
moment de la o specie la alta şi de la un soi la altul în cadrul aceleiaşi specii.
Primii muguri care pornesc în vegetaţie sunt cei aflaţi spre vârful ramurilor,
apoi în succesiune descendentă pornesc şi mugurii dinspre baza ramurilor.
Particularităţile de dezmugurire şi alte aspecte specifice vor fi tratate la
tehnologia fiecărei culturi. În afară de tipurile de muguri amintite mai sus,
pomii mai posedă şi alţi muguri pe care îi păstrează de rezervă, muguri mai
mici care pornesc în vegetaţie numai în anumite cazuri:
Mugurii stipelari (suplimentari) sunt muguri vegetativi de regulă (la
cais, piersic, prun, ei pot fi şi floriferi), care se află în jurul unui mugure
axilar. Aceşti muguri vegetează numai dacă mugurii axilari au pierit prin
îngheţuri sau alte accidente.
12
c) con de creştere
f) primordii foliare
s) solzi protectori
m) primordiile
mugurilor
Fig. 1.5. Secţiune printr-un mugure vegetativ
Mugurii dorminzi, se află pe ramuri mai vechi ale pomilor, chiar şi pe
trunchi, ei rămân în aşteptare timp ne determinat; sunt muguri vegetativi şi

11. cresc numai când pomul a suferit rupturi mari ale unor ramuri din coroană,
astfel pomul respectiv putându-se reface.
Mugurii adventivi, se află ascunşi sub scoarţă, pe rădăcini, sau pe
porţiunile dintre noduri, dintre mugurii normali, acolo unde lăstarul (ramura)
este netedă. Şi aceşti muguri, ca şi cei dorminzi pornesc în vegetaţie numai în
cazuri de accidente majore, pentru a reface pomul.
1.4. LĂSTARUL. În fiecare primăvară, din mugurii vegetativi cresc
formaţiuni noi, lăstarii, purtători de frunze la subţioara cărora se formează noi
muguri. Lăstarii sunt cei care asigură creşterea (dezvoltarea) pomilor şi
arbuştilor fructiferi, pot regenera pomul în cazul unor accidente, sunt
purtătorii frunzelor şi asigură circulaţia sevei prin ţesuturile lor. Lungimea
lăstarilor variază de la câţiva centimetri (rozete) până la 1-1,5 m, unii chiar
mai mult. Culoarea scoarţei lăstarilor, conformaţia nodurilor (locul unde se
află mugurii), lungimea internodurilor (porţiunea netedă dintre muguri),
servesc la determinarea speciilor sau a soiurilor de pomi.
După poziţia lăstarilor faţă de ramura mamă (din care a crescut) şi
după timpul de dezvoltare, lăstarii pot fi:
- Terminali; pornesc dintr-un mugure terminal şi prelungesc ramura
13
mamă.
- Laterali; pornesc din muguri laterali (axilari) şi ramifică ramura
mamă.
- Anticipaţi; pornesc de pe un lăstar format anterior lui, în acelaşi
an.
- Lacomi; pornesc de regulă din muguri dorminzi sau adventivi
atunci când pomul a pierdut din diferite motive o porţiune mai mare din
coroană (rupturi de ramuri de schelet, tăieri mai energice de formare a
coroanei). Odată cu căderea frunzelor (toamna), lăstarii devin ramuri.
1.5. FRUNZA, ca şi lăstarii, creşte din muguri la începutul sezonului de
vegetaţie, în primăvară. Din punct de vedere morfologic o frunză se compune
din trei părţi:
- Limbul, partea lată a frunzei cu cea mai mare suprafaţă şi volum
din frunză.
- Peţiolul, sau piciorul frunzei, cel cu care frunza se prinde de lăstar.
- Teaca, porţiunea scurtă şi mai lată decât peţiolul care face legătura
între lăstar şi peţiol (fig. 1.6.).
Frunzele cresc, ajungând la maturitate pe măsură ce creşte şi se
alungeşte şi lăstarul de care sunt prinse. După formă şi după numărul de
foliole, frunzele pot fi simple (măr, păr), trifoliate (căpşun), compuse (nuc,
mur), lanceolate (piersic, migdal), lobate (coacăz, agriş) …etc.

12. Din punct de vedere structural limbul unei frunze se compune din
mai multe straturi de celule cu funcţii foarte complexe. Frunza este aşa zisa
“bucătărie” a plantelor şi datorită procesului de fotosinteză care are
Fig.1.6. Diferite forme de frunze (după Cepoiu,2000)
loc aici, frunza necesită o bună expunere la lumină pentru sintetizarea unor
substanţe vitale plantei, fig. 1.7. În frunză, apa cu sărurile minerale absorbite
de rădăcină din sol, se combină cu bioxidul de carbon luat din aer şi în
prezenţa obligatorie a luminii şi căldurii solare se obţin hidraţi de carbon
(energia chimică a plantei). Substanţele organice şi organo-minerale (seva
elaborată) sintetizate în frunză sunt trimise apoi în toată planta. Asimilaţia
clorofiliană are loc în prezenţa clorofilei (pigment ce dă culoarea verde) din
frunze sau din alte organe verzi ale plantelor pomicole(fructe ne-maturate,
vârfuri de lăstari).
Bioxid de carbon
Fig.1.7. Schema circulaţiei prin frunză a elementelor din care
iau naştere hidraţii de carbon (după Parnia, 1999)
Fotosinteza este procesul chimic prin care se consumă bioxid de carbon şi se elimină oxigen, invers
faţă de respiraţie, împrospătând aerul din jur, ca toate plantele verzi. Producţia pomicolă are la bază procesul de
fotosinteză. De aceea este deosebit de important să asigurăm pomilor lumină în cultura lor, prin distanţe de
plantare corespunzătoare, prin forme de coroană care să capteze lumină.
14

13. Starea de sănătate a frunzei şi a lăstarilor tineri reprezintă starea de
sănătate a întregii plante. Cu cât pomul este mai sănătos şi mai bine hrănit,
aplicându-i o tehnologie de cultură adecvată, cu atât frunzele au o activitate
fotosintetică mai intensă. Conţinutul frunzei în elemente minerale de bază (
N, P, K, Mg, Ca,…) se determină în laboratoare biochimice specializate şi
poartă numele de diagnoză foliară. Aceasta reprezintă o testare utilă
pomicultorilor în stabilirea felului şi a dozelor de îngrăşăminte de care pomul
are nevoie.
Frunzele şi lăstarii tineri sunt primele organe ale plantei atacate de
boli şi dăunători, fiind cele mai sensibile. Un bun pomicultor trebuie să vadă
la timp şi să aplice soluţiile corecte de tratamente fitosanitare pentru a păstra
frunzişul sănătos. Pomii climatului temperat au frunze căzătoare, anuale
(sezoniere), care toamna cad în totalitate, iar în primăvara următoare cresc
alte frunze, reluându-se astfel ciclul vegetativ.
1.6. FLOAREA, este de fapt un ansamblu de organe adaptate pentru
reproducere. Ea creşte din primordiile florale aflate, după cum am mai spus,
în mugurii floriferi sau micşti şi constituie premisa fructificării pomilor şi
arbuştilor fructiferi. Aceştia, în climatul temperat, înfloresc o singură dată pe
an, primăvara (martie - mai) şi de multe ori, datorită îngheţurilor târzii, florile
mor provocând mari pagube pomicultorilor, în special la cais, piersic, prun,
care înfloresc mai timpuriu. Pentru pom rolul florii este acela de a produce
sămânţă, adică perpetuarea speciei, iar pentru om, rolul florii este acela de a
produce fruct. Chiar dacă interesele nu coincid, atât pomul cât şi omul doresc
şi muncesc să fie cât mai multe flori în coroană (fig. 1.8.).
Fig. 1.8. Secţiune prin floare de măr şi prun; a - stigmate; b – petale;
c – stamine (anteră); d – sepale (după Mihăescu, 1977)
Florile pomilor sunt diferite ca structură în funcţie de specie şi chiar
de soi. La majoritatea speciilor pomicole fiecare floare este alcătuită din
organe de sex masculin (androceu) şi organe de sex feminin (gineceu), aceste
flori se numesc hermafrodite şi se întâlnesc la măr, păr, gutui, prun, cais,
piersic, cireş, vişin, migdal, coacăz, agriş, zmeur, mur, căpşun.
La nuc, alun, castan comestibil, florile sunt unisexuat monoice, (pe
aceeaşi plantă sunt flori mascule şi flori femele),iar la cătină florile sunt
15

14. unisexuat dioice (pe o plantă sunt flori mascule, iar pe altă plantă sunt flori
femele), fig. 1.9.
Fig. 1.9. Floare de nuc şi alun
e – flori femele; f – inflorescenţe mascule (după
Fiecare specie pomicolă înfloreşte atunci când a acumulat câteva
sute de grade de temperatură peste 0°C. Calitatea morfologică şi fiziologică a
florilor este în strânsă legătură cu sănătatea pomilor cu vârsta acestora, cu
poziţia florilor în coroană, cu condiţiile climatice, cu rezervele de hidraţi de
carbon, azot şi alte substanţe nutritive regulatoare de creştere existente în sol
sau în alte organe ale pomilor şi de aceea cultivatorul trebuie să aibă grijă să i
le asigure printr-o agrotehnică bine dirijată. Părţile componente ale unei flori
hermafrodite normale sunt:
- Componente mascule; stamine, alcătuite din filament şi anteră cu
16
polen
- Componente femele; pistil alcătuit din ovar cu ovule, stil şi
stigmat. (vezi figura anterioara).
Pentru ca floarea să formeze fruct trebuie să fie polenizată, adică
polenul adus de vânt sau de insecte să ajungă pe stigmat, unde grăunciorul de
polen germinează şi tubul polinic pătrunde până în ovul şi îl fecundează dând
astfel naştere la seminţe (o viitoare plantă).
Ovarul care înveleşte ovulul fecundat începe să se îngroaşe, creşte şi
devine fruct, protejând sămânţa, hrănind-o şi ajutând-o să dezvolte un nou
embrion (o nouă plantă). Este important de ştiut însă că nu toate florile unor
soiuri sau specii pomicole se pot auto-fecunda (auto-fertile); unele fiind auto-sterile,
dar majoritatea sunt inter-fertile(se polenizează între ele) şi foarte rar
sunt inter-sterile. De aceea este necesar ca într-o grădină şi mai ales într-o
livadă să existe cel puţin două soiuri ale aceleiaşi specii pomicole pentru a se
poleniza între ele. Polenizarea şi fecundarea depind de o serie de factori
dintre care amintim:
- Temperatura, care nu trebuie să scadă sub -1,5°C,- 3°C şi nici să
crească peste 35°C.

15. - Vântul puternic asociat cu ploi împiedică polenizarea.
- Umiditatea atmosferică foarte scăzută nu permite germinarea
17
polenului
- Lipsa sau stânjenirea zborului insectelor care caută nectarul din
flori poate diminua masiv polenizarea.
După polenizare şi fecundare, unele flori (cele ne fecundate, cele
debile) cad, după care continuă să mai cadă şi alte fructe abia formate şi care
rămân mai mici. Aceste căderi sunt în mare măsură dirijate fiziologic de către
pom, care îşi opreşte atât cât poate să hrănească. Se consideră o fructificare
bună atunci când aproximativ 10-20% din flori formează fruct; acest procent
variază în funcţie de specie, de abundenţa înfloritului.
1.7. FRUCTUL. În general, la speciile pomicole fructul este un
rezultat al dezvoltării pereţilor ovarului florii. Din punct de vedere morfologic
fructul este alcătuit din epicarp (pieliţă, coajă) care acoperă şi protejează
fructul, mezocarp (pulpa fructului), cea mai mare ca volum, masă şi
componente chimice şi endocarp (cămaşa seminală) care acoperă şi
protejează sămânţa (seminţele), fig.1.10. Fructul se prinde de ramura pomului
şi se hrăneşte printr-o codiţă numită pedicel. Fructele pomilor şi arbuştilor
fructiferi sunt specifice şi diferă între ele ca morfologie, mărime, consistenţă,
culoare, gust, compoziţie chimică, …etc.
Acest fapt face ca ele să se numească diferit:
- Poame, se numesc fructele mărului, părului, gutuiului.
- Drupe, sunt fructele prunului, caisului, piersicului, cireşului, vişinului.
- Poli-drupe (mai multe drupe mici) sunt fructele murului, zmeurului.
- Bace, sunt numite fructele afinului, agrişului.
- Nuci, se numesc fructele nucului, alunului, castanului.
- Poli-nucule, sunt fructele fragului, căpşunului.
Fig. 1.10. Structura morfologică şi
anatomică a fructelor unor specii pomicole
(după Ghena, 1977)

16. Creşterea fructelor are două etape distincte şi anume: creşterea de
acumulare cantitativă a substanţelor şi maturarea, cu importante transformări
fizice, biochimice şi fiziologice.
Creşterea de acumulare, se realizează prin diviziunea celulară şi
mărirea celulelor fructelor sporindu-şi astfel volumul şi masa până la
mărimea caracteristică speciei şi soiului respectiv. Această creştere depinde
de o serie de factori: de intensitatea fotosintezei, de condiţiile climatice, de
cantitatea şi raporturile dintre elementele fertilizante, de starea de umiditate a
solului, de sănătatea pomului, de numărul total de fructe de pe pom…etc. De
aceea, pentru a obţine în fiecare an fructe de bună calitate, este indicată
rărirea chimică sau manuală a fructelor. Pomii, ca de altfel orice fiinţă de pe
pământ, dau totul pentru copiii lor, iar copiii pomilor sunt fructele ce ascund
şi protejează seminţele. În perioada de creştere de acumulare a fructelor pomii
au nevoie de un spor de îngrijire şi atenţie ca toate organele acestora să
funcţioneze bine. Astfel vom avea fructe mari, sănătoase şi gustoase.
Maturarea fructelor constă în totalitatea schimburilor fizice,
biochimice şi fiziologice prin care trec fructele de la sfârşitul perioadei de
creştere şi până la coacere.
Dintre aceste schimbări amintim: scăderea consistenţei pulpei,
schimbarea culorii şi reducerea clorofilei, sporirea zaharurilor şi reducerea
amidonului, scăderea acidităţii şi a taninului, acumularea aromelor
specifice…etc. Maturarea fructelor are două aspecte de care trebuie să ţinem
cont la recoltarea acestora: 1) -maturitatea de recoltare şi 2) – maturitatea de
consum
Maturitatea de recoltare coincide cu momentul optim de culegere şi
acest moment se poate stabili cu ajutorul unor indicatori ( fermitatea pulpei,
culoarea, gustul, uşurinţa desprinderii de pe ramură…). La majoritatea
speciilor pomicole (mur, zmeur, coacăz, afin, căpşun, cireş, vişin, cais,
piersic, prun, măr de vară, păr de vară), perioada de recoltare coincide cu
perioada de consum, dar sunt şi specii sau soiuri la care recoltarea se face
înaintea consumului(la gutui, măr de iarnă, păr de iarnă).
Maturitatea de consum a acestora se realizează în depozitele de
păstrare (beciuri) la câteva luni chiar după recoltare. Aceasta reprezintă un
mare avantaj pentru om deoarece oferă posibilitatea de a consuma fructe
proaspete şi în iarnă, atunci când organismul omului are la fel de mare nevoie
de vitamine şi minerale. Depozitarea şi păstrarea fructelor trebuie să
îndeplinească unele condiţii de temperatură, umiditate atmosferică, aeraţie,
pentru că fructele respiră, transpiră şi după recoltarea lor.
1.8. SĂMÂNŢA. După fecundarea ovulului de către grăunciorul de
polen, se formează şi creşte odată cu fructul şi sămânţa (seminţele), ajungând
astfel şi ele la maturare. În sămânţa formată se deosebesc trei părţi
componente:
18

17. - embrionul (o nouă plantă în stadiu incipient)
- endospermul (pulpa seminţei cu substanţele de rezervă pentru
Fig. 1.11. Structura unei seminţe de măr (stânga),
şi de migdal (dreapta)
a – tegument ; b – perisperm ; c – cotiledon ;
d – mugure ; e – radicelă ; f - hipocotil
19
embrion)
- tegumentul (coaja, peretele protector al seminţei)
Deşi ca pondere economică în pomicultură sămânţa reprezintă foarte
puţin, ea are în schimb o importanţă biologică extrem de mare. Hormonii
produşi în seminţe afectează legarea şi creşterea fructelor în care se află, cât şi
echilibrul fiziologic general al plantei.
La speciile pomicole sâmburoase (cais, piersic, prun, cireş, vişin),
sămânţa propriu-zisă este protejată în plus de un înveliş dur, care împreună
formează aşa numitul sâmbure.La speciile pomicole sămânţoase (măr, păr,
gutui), seminţele nu mai au acel înveliş dur de protecţie, fig. 1.11. Este bine
de ştiut că toate speciile pomicole sâmburoase nu leagă fructe fără seminţe,
iar fructele nu cresc sau cad dacă embrionul avortează.
Speciile pomicole seminţoase pot lega fructe fără seminţe, sau cu
seminţe mai puţine decât în mod normal, dar în acest caz fructele respective
sunt mai mici şi deformate.
Seminţele pomilor după ce s-au maturat (au acumulat substanţele
necesare) trec în stare latentă, de aşteptare şi pentru a germina trebuie să
treacă printr-o perioadă de timp cu temperaturi scăzute (repaus). În decursul
formării lor, seminţele, ca şi fructele, respiră intens, dar după maturare, acest
proces se reduce foarte mult, ca apoi, după repaus, respiraţia lor să se
intensifice din nou, dacă sunt puse în condiţii de germinare pentru a forma noi
plante. În practica pomicolă însă înmulţirea prin seminţe este utilizată numai
în anumite scopuri (obţinerea de portaltoi, ameliorarea soiurilor). În general

18. materialul săditor pomicol este obţinut prin altoire, butăşire, stoloni,
meristeme…(vezi Capitolul Înmulţirea pomilor).
CAPITOLUL II
CICLURILE DE VIAŢĂ ALE POMILOR ŞI
ARBUŞTILOR FRUCTIFERI DIN CLIMATUL TEMPERAT
2.1. CICLUL ONTOGENETIC
Ciclul ontogenetic reprezintă ciclul de viaţă al pomilor şi arbuştilor
fructiferi, de la stadiul de embrion până la moartea fiziologică.
Longevitatea speciilor pomicole este diferită şi depinde de o serie de
factori (genetici, ecologici, de înmulţire, agrotehnici).
Astfel, căpşunul trăieşte câţiva ani, arbuştii trăiesc 15-20 de ani,
sâmburoasele trăiesc 15-50 de ani (unele mai mult), seminţoasele 30-70 de
ani (unele şi mai mult), iar nucul, castanul, poate depăşi 100 de ani.
Această longevitate genetică a fiecărei specii poate fi influenţată
mult de condiţiile ecologice (de mediu) în care trăieşte pomul respectiv, dacă
aceste condiţii concordă cu cerinţele ereditare ale speciei, pomii ating
longevitatea specifică şi îşi valorifică integral potenţialul productiv.
Vişinul, gutuiul, chiar şi mărul, au o plasticitate ecologică mai
mare, adică se adaptează mai uşor condiţiilor de mediu, dar caisul, piersicul,
migdalul, au un cadru ecologic mult mai limitat. De asemenea, este bine de
ştiut că pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi (marcote, butaşi înrădăcinaţi)
trăiesc mult mai puţin decât pomii obţinuţi din seminţe sau cei altoiţi pe
portaltoi generativi (obţinuţi din seminţe).
Un alt factor ce poate influenţa durata de viaţă a unui pom este
agrotehnica, tehnologia de cultură pe care cultivatorul o oferă pomilor.
Dacă pomilor nu li se asigură hrană, tratamente fitosanitare, tăieri de
întreţinere etc., aceştia se debilitează, produc mai puţine fructe şi au o viaţă
mai scurtă. Ciclul ontogenetic al pomilor are câteva perioade caracteristice:
- perioada de tinereţe (de creştere intensă) în care pomii îşi
formează coroana şi rădăcina în sol, nu rodesc, dar se pregătesc pentru rod.
Este perioada de copilărie şi tinereţe a pomilor, perioadă care durează 2 - 4
ani la sămânţoase; 4 – 5 ani la sâmburoase; 6 – 8 ani la nucifere; 1 – 2 ani la
arbuşti;
20

19. - începutul perioadei de rodire, când pomii încă mai predomină
creşterea, dar încep să şi rodească şi produc fructe mari, dar puţine ca număr.
Această perioadă durează câţiva ani ( 1- 3 ani);
- perioada de plină rodire, în care predominantă devine rodirea şi
apoi creşterea, pomii ating producţiile cele mai mari de fructe şi coroanele
ating mărimea maximă conform speciei şi soiului respectiv. Este perioada cea
mai lungă a vieţii pomilor;
- sfârşitul perioadei de rodire, corespunde cu începutul declinului
pomului când creşterea pierde şi mai mult teren în favoarea rodirii şi în plus
apare uscarea unor ramuri din coroană. Recoltele încep să scadă cantitativ şi
calitativ. Dacă se deţine o livadă comercială, la începutul acestei perioade se
impune defrişarea;
- perioada declinului, când pomii cresc tot mai puţin (lăstarii anuali
devin mai scurţi şi în număr mai mic) rodul este tot mai mic şi mai sărac, iar
uscarea unor ramuri devine evidentă. Este perioada în care, chiar dacă uneori
ne pare rău, ne decidem să renunţăm la pomul alături de care am trăit mulţi
ani.
2.2. CICLUL ANUAL
Climatul temperat, cu repetarea ciclică a anotimpurilor, le-a
imprimat pomilor şi arbuştilor fructiferi două stări diferite din punct de
vedere biologic:
- starea sau perioada de repaus relativ (de la căderea frunzelor până
21
la dezmugurire);
- starea sau perioada de vegetaţie ( de la dezmugurire până la
căderea frunzelor).
Perioada de repaus, este o adaptare la condiţiile climatice din
timpul iernii, o adaptare care a devenit obligatorie pentru ca pomii să crească
şi să rodească abundent.
Atunci când iernile sunt normale (cu temperaturi scăzute pe întreaga
perioadă), pomii vor porni bine în vegetaţie în primăvară. Majoritatea
speciilor pomicole au un repaus vegetativ normal dacă timp de 50 - 60 de zile
sunt temperaturi medii sub 5oC.
Dacă spre sfârşitul iernii apar prematur perioade cu temperaturi
mai ridicate decât cele normale, pomii pot ieşi din repaus, încep să
vegeteze, să înflorească mai timpuriu, iar îngheţurile ulterioare pot
provoca pagube însemnate, până la compromiterea totală a recoltei anului
respectiv.
În timpul perioadei de repaus relativ, pomii îşi reduc la maximum
funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, circulaţia sevei), dar acestea nu
încetează complet.
Starea de repaus relativ se împarte în două sub-perioade: repaus adânc
şi repaus forţat.

20. Repausul adânc sau obligatoriu, este perioada cu care începe
repausul relativ la începutul iernii, când pomii nu se trezesc la viaţă chiar
dacă ar avea condiţii de temperaturi ridicate; este mai lung ca durată faţă de
repausul forţat.
Repausul forţat sau facultativ, se petrece la sfârşitul perioadei de
repaus relativ, către sfârşitul iernii, când pomii se pot trezi la viaţă imediat ce
condiţiile de temperatură permit acest lucru. Repausul facultativ este de
regulă mai scurt ca durată (la cais, piersic, prun) şi ceva mai lung la
seminţoase şi nucifere.
Dacă pomii şi arbuştii fructiferi din zona climatului temperat nu au
condiţii climatice (în special de temperatură) pentru a-şi petrece repausul
relativ, nu mai rodesc, iar vegetaţia devine haotică.
Perioada de vegetaţie, este perioada în care pomii înfloresc,
înfrunzesc, cresc, îşi formează mugurii pentru anul următor, îşi cresc fructele
şi le maturează. Toate acestea se petrec în strânsă corelaţie cu o serie de
procese fiziologice şi biochimice ce au loc în ţesuturile plantelor. Ciclul
vegetativ este împărţit şi el în câteva aşa zise fenofaze ce caracterizează etape
distincte prin care trece un pom până la repausul următor. Acestea sunt:
- dezmugurirea şi începutul creşterii lăstarilor, care începe
primăvara cu umflarea mugurilor, înflorirea şi apariţia primelor frunzuliţe pe
lăstarii abia formaţi. Această fază se realizează în cea mai mare parte pe
seama rezervelor de hrană pe care pomul le are stocate în el, asociate cu
lumina, temperatura şi umiditatea solului şi aerului;
- creşterea intensă a lăstarilor, începe când aceştia au 5-6 frunzuliţe
şi fotosinteza se intensifică producând asimilate pentru continuarea creşterii şi
pentru fructificare. În această fază nevoia pomului de substanţe hrănitoare şi
de apă este mare, se consumă tot ce se produce, pomul încă nu stochează
nimic pentru rezervă.
- încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor, faza a treia, se
caracterizează prin scăderea intensităţii creşterii lăstarilor anuali şi apariţia
mugurelui terminal în vârful lăstarului. În această fază, suprafaţa frunzişului
atinge cotele maxime, fructele cresc şi ele consumând o mare cantitate de
asimilate. Pomii încep să stocheze o parte din substanţe pentru rezervă.
Din cauza temperaturilor ridicate plantele transpiră mult şi au nevoie
de foarte multă apă. În ţesuturile pomilor, din punct de vedere biochimic nu
mai predomină hidroliza, ci sinteza substanţelor azotoase şi hidrocarbonate,
fapt pentru care este necesar să existe suficiente substanţe hrănitoare la
dispoziţia pomilor;
- coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru iernat, ultima fenofază,
începe cu definitivarea mugurilor terminali de pe lăstari şi se termină cu
căderea frunzelor. Este faza în care se strâng cele mai multe substanţe de
rezervă în ramuri, tulpină, rădăcină, sporind astfel rezistenţa la ger şi
22

21. asigurând pornirea în vegetaţie anul următor. Se îngroaşă (creşte în diametru)
rădăcina, tulpina, ramurile, fotosinteza scade, fructele se maturează şi în final
frunzele cad.
CAPITOLUL III
ZONELE DE VEGETAŢIE ŞI FAVORABILITATEA
ACESTORA PENTRU CULTURA POMILOR ŞI
ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
Înainte de a prezenta câteva date despre tehnologia de cultură a celor
mai reprezentative specii pomicole ale climatului temperat, este necesar să se
cunoască zonele de vegetaţie în care se încadrează aceste specii. Atunci când
se doreşte cultivarea pomilor, trebuie să se ştie dacă zona pedoclimatică în
care se vor planta acei pomi este propice culturii anumitor specii sau soiuri.
Orice judeţ al ţării noastre are zone în care se pot cultiva cel puţin
câteva din aceste specii sau soiuri. Teritoriul României a fost împărţit în trei
zone de vegetaţie în care favorabilitatea pentru o anumită cultură este în
funcţie de felul vegetaţiei spontane existente, de climă, altitudine, sol, etc.
3.1. ZONA DE STEPĂ, unde predominantă este vegetaţia plantelor
anuale, ierboase, cu tufe de porumbar sau măceş şi unde pădurile sunt foarte
rare, în suprafaţă mică şi cu specii termofile (salcâm, gârniţă).Aici
precipitaţiile sunt reduse (250 – 400 mm pe an), temperaturile au amplitudine
foarte mare între vară şi iarnă, umiditatea atmosferică este scăzută.Ca
altitudine, această zonă este sub 200 m, solurile predominante sunt în general
destul de fertile, cernoziomuri, soluri bălane, brun – argilice.
În această zonă se încadrează Bărăganul, jumătatea de sud a
Dobrogei, sudul Olteniei, Câmpia Moldovei, Câmpia Banatului şi Crişanei.
Judeţele cuprinse aici sunt: Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman,
Brăila, sudul Buzăului, Constanţa, sudul Doljului, Oltului şi Mehedinţiu-lui,
Vaslui, Galaţi, estul Vrancei, Bacăului şi Iaşului, Bihor, Satu Mare. Aici,
numai cu condiţia aplicării irigării, se pot cultiva cu bune rezultate: caisul,
piersicul, smochinul, migdalul, cireşul, vişinul, gutuiul, prunul de masă,
căpşunul, murul. Părul, mărul şi prunul se încadrează destul de bine şi aici,
dar fructele acestora sunt mai fade, fără o bună aromă şi culoare, cu pulpa mai
puţin densă.
23

22. 3.2. ZONA DE SILVOSTEPĂ, este caracterizată prin alternanţa
vegetaţiei de stepă cu vegetaţia de pădure. Pădurile destul de întinse ca
suprafaţă cuprind în general specii de stejar (stejarul brumăriu, stejarul pufos,
gârniţa, cerul), asociate în suprafeţele mai înalte cu carpenul, frasinul,
gorunul. Ca specii pomicole spontane (sălbatice) apar părul şi cireşul de
pădure, cătina, murul, cornul, alunul. Temperaturile medii anuale sunt de 10-
11oC, iar precipitaţiile însumează 350 – 500 mm anual. Ca altitudine această
zonă se încadrează în ansamblu între 200 – 400 m. Solurile caracteristice sunt
cernoziomurile levigate, cernoziomurile argilice, brun-argilice, brun-podzolite,
argilo-iluviale.
Zona de silvostepă cuprinde: Dobrogea de Nord–Est, centrul şi
nordul Moldovei (judeţele Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, vestul Iaşului,
Câmpia Transilvaniei (judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Mureş), Banatul şi sudul
Crişanei (judeţele Timiş, Caraş-Severin, sudul Bihorului), partea de mijloc a
Olteniei şi Munteniei care cuprinde nordul judeţelor Dolj, Olt, Teleorman şi
sudul judeţelor Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova. În silvostepă, toate
speciile pomicole găsesc condiţii favorabile de creştere şi fructificare cu
condiţia să fie irigate.
Este bine de menţionat aici faptul că totuşi specii ca piersicul, caisul,
migdalul nu dau rezultate la fel de bune ca în zona stepei, mărul şi părul de
iarnă nu capătă gustul, culoarea şi fermitatea pulpei ca în zonele mai înalte,
iar o ţuică de foarte bună calitate sau un gem de prune aromat şi gustos nu
veţi obţine în această zonă.
3.3. ZONA PĂDURILOR DE FOIOASE, cuprinde suprafeţele în care
vegetaţia spontană este alcătuită în mare parte din păduri de cer, gârniţă,
stejar pedunculat şi mai sus gorun şi uneori fag în amestec cu alte specii.
Specii pomicole spontane sunt şi aici (mărul şi părul pădureţ, cireşul, prunul,
cornul, alunul, fagul, nucul, cătina, zmeurul şi afinul).
Precipitaţiile anuale ce cad în această zonă sunt cuprinse între 500-
750 mm, dar ne fiind bine repartizate, în special în perioada de vară, este
necesar ca şi aici să aplicăm irigarea în culturile pomicole. Temperaturile
medii anuale sunt de 9,5 – 10,5o, solurile predominante sunt cele brune
podzolite sau podzolice şi cenuşii de pădure. Zona pădurilor de foioase este
echivalentul arealului cu altitudini de 400 – 800 m şi chiar mai înalte.
Subcarpaţii Meridionali cu judeţele Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa,
Prahova, cuprind mari bazine pomicole, apoi Subcarpaţii de Curbură şi
Subcarpaţii Moldovei cu vestul judeţelor Buzău, Vrancea, Bacău, Neamţ şi
Suceava dispun de suprafeţe pomicole însemnate.
Zona de nord a Transilvaniei (judeţele Bistriţa – Năsăud, Cluj, Sălaj,
Maramureş) deţin de asemenea, plantaţii pomicole întinse. Dealurile de Vest
sunt reprezentate prin estul judeţelor Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin şi
24

23. judeţul Hunedoara.În zona pădurilor de foioase există condiţii foarte bune
pentru toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră, cu specificaţia că
piersicul, caisul, migdalul, au aici viaţă mai scurtă şi nu produc economic.
Relieful României, atât de variat, brăzdat de atâtea râuri, cu
depresiuni, văi şi versanţi de dealuri cu diferite expuneri către soare, cu soluri
calde, poate crea microclimate specifice (mai calde, fără vânturi puternice)
care permit cultura unor specii pomicole mai sensibile, chiar într-o zonă mai
înaltă.
CAPITOLUL IV
ÎNMULŢIREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
Realizarea procesului tehnologic specific de înmulţire necesită în
primul rând existenţa materialului biologic (soiuri, portaltoi) şi posibilitatea
aplicării unor tehnologii diverse de obţinere a materialului săditor. Pomii şi
arbuştii fructiferi se înmulţesc în aşa numitele pepiniere pomicole care trebuie
să fie autorizate şi care garantează autenticitatea, sănătatea şi calitatea
pomilor.
Plantele pomicole se pot înmulţi pe două căi: generativ (prin
seminţe) şi vegetativ prin fragmente ale unui organ vegetativ, lăstar, mugur,
ţesut meristematic, celulă.
4.1. ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ
Este metoda de înmulţire care pune în condiţii de germinare
seminţele, formând astfel noi plante. Problema pomicultorilor este însă faptul
că sămânţa este heterozigotă, adică nu moşteneşte întru-totul caracterele
plantei care a format-o, deoarece florile se fecundează în general cu polen
străin, de la alţi pomi ce aparţin aceleiaşi specii, dar care au alte caractere,
putându-se obţine astfel urmaşi (puieţi) neuniformi ca vigoare de creştere şi
cu fructe diferite calitativ.
Din acest motiv înmulţirea prin seminţe nu se mai practică în
pomicultură decât pentru obţinerea unor portaltoi (în special la sâmburoase) şi
în cercetare pentru crearea unor noi soiuri.
4.2. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ
Reprezintă înmulţirea asexuată şi se realizează prin ţesuturi
somatice (porţiuni din tulpină, din rădăcină, muguri, ţesuturi sau celule
diferenţiate) care deţin întreaga informaţie genetică a plantei din care provin.
Astfel, noile plante rezultate au însuşiri (caractere) identice cu ”părintele”,
sunt homozigote.
Acest tip de înmulţire este utilizată pe scară largă de pomicultorii
din întreaga lume obţinându-se pomi uniformi şi cu caracterele de fructificare
25

24. dorite. Întreaga descendenţă de indivizi (pomi) obţinuţi printr-o singură plantă
”părinte” formează o clonă, iar înmulţirea vegetativă se mai numeşte şi
înmulţire clonală, cu mai multe variante:
a) Înmulţirea vegetativă prin altoire, constituie modul curent de
multiplicare a soiurilor de pomi. Prin altoire se pun în contact direct şi foarte
intim (strâns) zonele cambiale ale ţesuturilor celor doi parteneri, altoiul şi
portaltoiul, care împreună vor forma un pom altoit (fig. 4.1.).
Altoiul, reprezentat printr-o porţiune de ramură sau mugure va fi
cel care va forma coroana şi va rodi, iar portaltoiul, înrudit cu altoiul,
reprezentat prin rădăcină (cu sau fără o parte din tulpină), va creşte în
continuare ca rădăcină în sol.
Fig. 4.1. Părţile componente ale unui pom altoit
26
portaltoi
altoi (tulpina)
punctul de altoire
rădăcina
Portaltoiul este de fapt un alt pom (puiet) de 1-2 ani, care creşte din
sămânţă (portaltoi generativ) sau din butaş, marcotă (portaltoi vegetativ) care
provine dintr-o selecţie specială de portaltoi uniformi ca vigoare de creştere.
Între altoi şi portaltoi trebuie să existe afinitate pentru a se putea
realiza simbioza lor (fig. 4.2.a, b, c, d, e).
Există însă şi cazuri, mult mai rare, de lipsă de afinitate între cei doi
parteneri, atunci când altoirea nu este urmată de calusarea, sudarea ţesuturilor
şi apoi circulaţia sevei între ei, în final altoiul uscându-se (în astfel de cazuri
se foloseşte altoirea cu intermediar).

25. Înmulţirea pomilor prin altoire are loc în pepinierele pomicole
autorizate, de stat sau private, unde se garantează autenticitatea soiurilor şi
calitatea materialului săditor pomicol folosit pentru plantare.
Un pom altoit este bun pentru plantare definitivă în livadă după 1, 2
sau 3 ani în funcţie de specie şi de metoda de obţinere.
Fig. 4.2. c. Altoirea în triangulaţie Fig. 4.2. d. Altoirea sub scoarţă
Fig. 4.2. e. Altoirea în despicătură
b) Înmulţirea prin butaşi înrădăcinaţi, se utilizează în special pentru
speciile de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, zmeur, afin, mur) şi în proporţie
mai mică şi pentru unele specii pomicole (alun, vişin, corcoduş, prun).
Butăşirea constă în detaşarea unor porţiuni de ramuri anuale sau
rădăcini lignificate (butăşire în repaus), precum şi a unor porţiuni de lăstari
semilemnificaţi (butăşire în verde) şi punerea acestora în condiţii de
înrădăcinare în sol pe terenuri libere sau în spaţii închise special amenajate
(fig. 4.3.).
27

26. Fig. 4.3. Butaşi de pomi şi arbuşti fructiferi
a – simplu; b – cu cârlig; c – cu călcâi;
d – butaşi verzi de agriş
c) Înmulţirea prin marcotaj, este fundamentată pe proprietatea de a
emite rădăcini adventive, a anumitor porţiuni bazale ale ramurilor sau
lăstarilor anuali ne detaşaţi de planta mamă, atunci când sunt acoperite cu
pământ reavăn şi ne tasat (fig. 4.4).
Fig. 4.4. Marcotaj prin muşuroire
28
Fig. 4.5. a. Marcotaj simplu Fig. 4.5. b. Marcotaj chinezesc

27. După înrădăcinare, porţiunile respective se detaşează, devenind astfel
plante noi (fig. 4.5 a, 4.5 b). Prin marcotaj se înmulţesc portaltoi vegetativi ai
mărului, părului, gutuiului, cireşului. Se mai pot înmulţi prin marcotaj alunul,
agrişul, coacăzul, smochinul, unele soiuri de prun şi corcoduş.
d) Înmulţirea prin stoloni este specifică fragului şi căpşunului care
au proprietatea de a emite filamente târâtoare (stoloni) şi care în contact cu
solul formează rădăcini adventive, apoi apare rozeta de frunze, dând naştere
unor noi plăntuţe ce pot fi folosite ca material săditor pentru noi plantaţii de
căpşun (fig. 4.6). Această înmulţire se practică în plantaţii speciale numite
stoloniere, obţinându-se astfel un material biologic autentic, din soiuri
valoroase.
Fig. 4.6. Plantă mamă de căpşun cu stoloni
e) Înmulţirea prin meristeme, se bazează pe capacitatea porţiunii
apicale a ţesuturilor meristematice (de creştere) ale plantelor pomicole de a
forma noi plăntuţe atunci când sunt detaşate de restul ţesutului şi puse într-un
mediu nutritiv special în condiţii de atmosferă controlată, în spaţii închise. În
acest mod se obţin plante libere de virozele ce produc mari pagube culturilor
pomicole, viroze netratabile şi care se pot transmite de la o generaţie la alta
prin celelalte metode de înmulţire vegetativă menţionate.
Înmulţirea prin meristeme se practică în special pentru căpşun, arbuşti
fructiferi şi pentru portaltoi vegetativi folosiţi la altoire (fig. 4.7).
29
Planta mamă
Stolon

28. Fig. 4.7.Vase cu plăntuţe crescute din
meristeme (după Isac 2000.)
f) Înmulţirea prin drajoni. Sistemul radicular al unor specii
pomicole are capacitatea de a emite lăstari (drajoni), care cresc la început pe
seama plantei mamă, iar după 1-2 ani se pot separa, devenind plante noi ce
pot fi replantate.
Drajonii se recoltează toamna la următoarele specii: zmeur, alun,
cătină sau la anumite soiuri de prun, migdal, vişin, cireş, aflate pe rădăcini
proprii (ne altoite) şi pe care dorim astfel să le înmulţim.
g) Înmulţirea prin despărţirea tufei, se practică sporadic la unele
specii ca: agrişul, coacăzul, gutuiul, smochinul, care lăstăresc în jurul
coletului (trunchiului) formând tufe. Aceste tufe pot fi desprinse cu rădăcini,
formând astfel noi plante.
30

29. CAPITOLUL V
ÎNFIINŢAREA UNEI PLANTAŢII DE POMI SAU
ARBUŞTI FRUCTIFERI
5.1. NOŢIUNI GENERALE.
La înfiinţarea sau defrişarea unor plantaţii de peste 0,5 ha (la pomi)
şi de peste 0,2 ha (la arbuştii fructiferi) trebuie înştiinţată Direcţia Agricolă
locală pentru autorizare şi înregistrare, apoi trebuie să se ţină cont de zona de
favorabilitate climatică în care se află terenul pentru a stabili speciile, sau
soiurile anumitor specii care se pretează în arealul respectiv şi care să fie
cuprinse în lista de soiuri autorizate şi recomandate pentru cultură în
România.
Dacă se doreşte înfiinţarea unei plantaţii cu o suprafaţă mai mare, în
scop comercial – industrial, este bine să se aibă în vedere de la început
tehnologia de cultură şi baza materială necesară (tractoare, utilaje agricole,
material săditor, forţă de muncă, etc).
Este de preferat ca sortimentul pomicol ales să nu cuprindă multe
specii şi soiuri deoarece sunt mult mai greu de întreţinut. Ca recomandare, o
fermă pomicolă sub administrarea unui fermier este bine să aibă aproximativ
15 – 25 ha, iar pentru o familie care-şi propune să se ocupe de pomicultură
sunt suficiente 2 - 5 ha. În cazul în care se doreşte plantarea de pomi sau
arbuşti fructiferi într-o grădină familială cu o suprafaţă mică şi interesul este
de a avea o gamă mai largă de specii şi soiuri, care să se coacă eşalonat
pentru a produce fructe în consumul propriu pe întreg anul, atunci va trebui
gândit că fiecare specie pomicolă are o anumită tehnologie de cultură, iar cele
mai multe lucrări de întreţinere probabil că se vor face manual.
5.2. ALEGEREA TERENULUI ŞI AMPLASAREA PLANTAŢIEI.
Costul ridicat al investiţiilor şi rambursarea întârziată a acestora
către investitor, impun un studiu competent asupra alegerii locului şi
amplasării plantaţiilor pomicole care reprezintă o investiţie pe termen lung cu
o rată de amortizare foarte ridicată faţă de celelalte sectoare agricole.
Greşelile făcute la înfiinţarea unei livezi sau chiar la plantarea
unor pomi în grădinile din jurul caselor, se manifestă abia după 4 - 5 ani de la
plantare, atunci când deja e prea târziu pentru remedieri.
La alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi se au în vedere o
serie de factori de mediu: temperatura, precipitaţiile, expoziţia terenului,
curenţii de aer, solul, apa freatică, relieful, etc.
Astfel, vor fi evitate zonele în care temperatura minimă scade
frecvent sub limita de rezistenţă a unor specii şi soiuri de pomi sau arbuşti
fructiferi. De asemenea, este bine să se ocolească văile închise, fără un drenaj
31

30. aerian corespunzător, zonele cu grindină frecventă, cu soluri subţiri şi reci şi
cu conţinut prea ridicat în argilă, sau care sunt expuse la băltiri periodice de
apă.
Cele mai favorabile expoziţii pentru amplasarea plantaţiilor
pomicole sunt cele sudice, apoi în ordine descrescândă cele sud-estice, sud-vestice,
nord-estice, nord-vestice şi în cele din urmă nordice.
Este foarte important de ştiut faptul că nu trebuie să se cultive, pe
aceeaşi suprafaţă de teren, aceeaşi specie pomicolă după ea însăşi, pentru că
apare fenomenul de oboseală a solului, care determină creşteri reduse şi
neuniformitate a plantaţiei, iar dacă totuşi se replantează aceeaşi specie
trebuie să se lase terenul 2 - 3 ani liber, sau cultivat cu specii anuale
(leguminoase, graminee).
Solurile cele mai bune pentru pomicultură sunt cele cu textură
mijlocie luto-nisipoasă, lutoase, chiar luto-argiloase, permeabile pentru apă,
aer şi căldură, soluri profunde şi cu o compoziţie chimică şi microbiologică
bogată, cu un pH cuprins între 4,7 şi 8,3.
Suprafaţa terenului destinat unei plantaţii pomicole poate fi plană,
dar fără pericolul băltirilor, deci cu pânza freatică sub 2 - 3 m, sau cu pante de
până la 20% unde este posibilă mecanizarea lucrărilor de întreţinere.
Un indiciu de favorabilitate pentru cultivarea plantelor pomicole
este prezenţa în flora spontană a unor specii ca stejarul, alunul, fagul, mărul şi
părul pădureţ, cireşul sălbatic, ierburi din familia gramineelor şi
leguminoaselor.
Dimpotrivă, specii ca plopul, salcia, rogozul, indică existenţa unor
soluri acide, prea umede, reci, improprii cultivării pomilor.
Un alt indiciu de care ţinem seama la alegerea terenului pentru
plantarea unor specii sau soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi este şi tradiţia
zonei respective pentru asemenea culturi, existenţa forţei de muncă, a căilor
de transport, posibilitatea de aprovizionare cu apă pentru irigare şi efectuarea
tratamentelor fitosanitare.
5.3. AMENAJAREA TERENULUI PENTRU PLANTAT
Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a suprafeţei
terenului depind de orografie, sol, sistem de cultură, particularităţi biologice
specifice, cultură premergătoare (cereale, păşuni, livezi bătrâne, …).
Înainte de toate trebuie stabilit perimetrul suprafeţei respective, după
care se defrişează şi se nivelează (dacă este cazul), se împrejmuieşte cu gard
în special împotriva rozătoarelor (iepuri, căprioare), apoi se parcelează
terenul, se trasează şi se amenajează drumurile şi aleile dintre parcele, zonele
de întoarcere ale utilajelor mecanice cu care se va lucra în livadă., locul
32

31. clădirilor administrative, spaţiilor de parcare a utilajelor, de depozitare
temporară a unor materiale şi a producţiei de fructe recoltate.
În final se stabilesc speciile, soiurile, portaltoii şi distanţele de
plantare şi se pichetează suprafeţele ce vor fi efectiv plantate.
Orice amenajare în vederea înfiinţării unei livezi se face pe baza
unui proiect iniţial bazat pe o analiză de climă, sol, factori social-economici şi
care stabileşte până la detalii elementele necesare. Acest proiect constituie o
operaţiune de răspundere care îmbină cunoştinţele tehnice cu experienţa şi
originalitatea.
Parcelarea terenului. Parcela este unitatea organizatorică a unei
plantaţii pomicole, caracterizată prin omogenitate orografică, pedologică, de
sortiment şi densitate. Mărimea unei parcele este determinată de configuraţia
terenului, de pantă, de sol, de posibilitatea mecanizării lucrărilor, etc.
În funcţie de aceste criterii parcelele pot avea 4 - 6 ha, pe teren plan
sau cu pantă de până la 6 %, cu sol uniform şi profund, având o lungime de
400 - 500 m şi o lăţime de 150 - 180 m. Parcele de 2 - 4 ha se vor amenaja pe
terenuri cu panta de 6 – 15 %, cu o lungime de 200 - 400 şi lăţime de 100 -
150 m.
Pe terenuri cu pante de 15 - 20%, cu soluri neuniforme şi teren
frământat, o parcelă poate avea 1 - 2 ha şi chiar mai puţin. Rândurile de pomi
vor fi orientate în parcele pe direcţia N-S; lungimea unui rând de pomi fiind
egală cu lăţimea parcelei.
Pe terenurile cu pantă de până la15% rândurile de pomi vor fi
orientate paralel cu direcţia curbelor de nivel pentru reducerea eroziunii de
suprafaţă a solului.
Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi zone de întoarcere,
se realizează în aşa fel încât să se poată circula în orice anotimp şi spre orice
punct al plantaţiei cu agregatele şi utilajele de transport şi întreţinere a
culturilor pomicole (tractoare, maşini de stropit, remorci, etc.). Zonele de
întoarcere reprezintă capetele rândurilor fiecărei parcele, unde utilajele
mecanice menţionate mai sus trebuie să aibă prevăzut spaţiu de întoarcere
pentru a intra printre alte rânduri, sau pentru a ieşi din parcela respectivă.
Suprafaţa totală a drumurilor şi zonelor de întoarcere nu trebuie să depăşească
5 – 6 % din suprafaţa totală a fermei.
Necesarul de construcţii anexe, ale unei ferme pomicole se
33
stabileşte în funcţie de:
- suprafaţa plantaţiei şi volumul estimat al producţiei de fructe
- numărul de specii pomicole şi de soiuri cultivate cu epocile de
coacere specifice.
- perioada de recoltare, posibilităţi de livrare imediată sau de
depozitare temporară a producţiei de fructe.

32. - gradul de mecanizare a lucrărilor şi volumul materialelor
34
(îngrăşăminte, pesticide, ambalaje).
- asigurarea pazei, adăpost temporar al muncitorilor, grup social, sursă
de apă, etc.
Pregătirea parcelelor în vederea plantării
În zonele colinare se impun o serie de măsuri de combatere a
eroziunii solului şi de asigurare a condiţiilor de cultură pe întreaga suprafaţă a
parcelelor.
Dintre aceste măsuri (lucrări) amintim: construirea de canale de
coastă pentru prelucrarea şi evacuarea apei din precipitaţii, drenuri absorbante
şi colectoare a apelor subterane (izvoare de coastă), debuşee şi bazine de
colectare şi păstrare a apei pentru tratamente fitosanitare.
Pe terenurile cu pantă de 15 - 20% se recomandă câteva sisteme de
amenajare şi de cultură a pomilor: Neamţu (1983), (Iancu (1992).
- sistemul de cultură în benzi cu alei de trafic tehnologic, unde rânduri
de câte 4 - 8 pomi, orientate din deal în vale, sunt întrerupte de alei înierbate
orientate paralel cu curbele de nivel pentru traficul tehnologic (fig. 5.1.);
- sistemul de cultură în rânduri paralele cu curbele de nivel, cu
intervalele dintre rânduri înierbate pentru uşurinţa traficului tehnologic şi
pentru reducerea eroziunii de suprafaţă a solului (fig. 5.2.);
- sistemul de cultură în terase, cu platforme pe care se pot planta două
sau mai multe rânduri de pomi în funcţie de mărimea pantei terenului, de sol,
etc. Este cea mai costisitoare amenajare (fig. 5.3.)
Toate aceste amenajări este bine să se facă în paralel cu sistemul de
irigare al livezii şi pentru toate acestea trebuie să se consulte şi specialişti în
îmbunătăţiri funciare. Dacă se dispune de terenuri plane sau cu pante mici (<
10%) investiţia la amenajare poate fi mai redusă, dar mai este adevărat că
fructele obţinute pe terenuri de luncă, mai puţin însorite, sunt mai fade, mai
puţin colorate şi cu o mai mică rezistenţă la păstrare decât fructele obţinute pe
versanţii însoriţi.
Înainte de plantarea pomilor sunt necesare câteva lucrări:
- Defrişarea, care constă în înlăturarea resturilor vegetale ale altor
culturi care au existat pe acel teren.
- Nivelarea terenului se face acolo unde este necesar, dacă suprafaţa
solului este neuniformă (denivelată), cu pericol de băltiri sau impietare a
traficului tehnologic. Prin nivelare, cu ajutorul buldozerelor, solul fertil de la
suprafaţa zonelor mai înalte se decopertează şi se adună în porţiunile mai
joase, astfel, după nivelare, solul rămâne neuniform ca fertilitate şi acest lucru
se manifestă prin vigoarea diferită a pomilor plantaţi.
Pentru a elimina acest neajuns, chiar dacă este mai costisitor,
nivelarea se face prin decopertarea stratului fertil de la suprafaţa solului şi
strângerea (comasarea) acestuia în grămezi, apoi se realizează nivelarea

33. propriuzisă, după care se recopertează uniform solul cu materialul fertil din
grămezi.
Sistemul de cultură în terase (după Iancu, 1992)
- Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor.
Este de preferat ca înainte de a stabili dozele (cantităţile) de
îngrăşăminte să se recolteze probe de sol până la adâncimea de 40 - 60 cm şi
să se determine la un laborator de agrochimie starea de fertilitate şi pH-ul
solului respectiv. În acest mod se va şti mai exact ce şi cât trebuie să
administrăm în sol. Dacă se consideră că solul este slab aprovizionat (tabelul
5.1.) vom aplica înainte de plantare doze de 150 -200 kg s.a./ha fosfor şi 200 -
250 kg s.a./ha potasiu. De asemenea, este benefic dacă se vor administra şi 30
– 40 t/ha gunoi de grajd, care, ca şi îngrăşămintele chimice vor fi împrăştiate
pe suprafaţa solului înainte de desfundare sau scarificare. Când solurile sunt
acide (pH <4,7) se administrează pe sol carbonat de calciu, spumă de var de
la fabricile de zahăr şi de la cele de îngrăşăminte, sau dolomită.
35

34. Tabelul 5.1. Niveluri de aprovizionare a solurilor pentru livezi. (după ICPA
Bucureşti).
36
Nivel de
aprovizio
nare
P2O5 mg/100g
sol
K2O mg/100g
sol
Mg
mg/100g sol
Indice de azot
IN= humus ·
N% /100
Slab 8,1 – 16 9 – 14,1 5 – 9 Sub 2
Mijlociu 16,1 – 25 16,1 – 25 9,1 – 15 2,1 – 4
Bun 25,1 – 33 25,1 – 32 Peste 16 4,1 – 6
F. bun Peste 33 Peste 32 Peste 6
- Desfundarea sau scarificarea solului, are ca scop afânarea profundă,
îmbunătăţind aeraţia cu toate consecinţele ei pozitive şi încorporarea
îngrăşămintelor organice, chimice sau amendamentelor care se administrează
înainte pe sol.
Desfundarea se execută cu utilaje grele (buldozere) la adâncimea de
50 - 60 cm, pe timpul toamnei sau începutul iernii pentru că prin procesul de
îngheţ – dezgheţ solul se afânează şi se poate lucra în primăvară prin discuiri
de mărunţire şi nivelare.(fig 5.4.).
Fig. 5.4. Buldozer cu scarificator şi lamă de nivelare. (după Iancu, 1992).
-Discuirea şi erbicidarea. Discuirea se execută pentru nivelarea şi
mărunţirea solului desfundat sau scarificat. Această lucrare se execută prin 2
– 3 treceri cu grapa cu discuri paralel şi perpendicular pe direcţia desfundării
solului. După discuire se aplică erbicidarea. Majoritatea erbicidelor nu
necesită încorporarea în sol după administrare. În cazul în care se
administrează un erbicid ce trebuie încorporat, înainte de ultima discuire se
aplică erbicidarea pe toată suprafaţa terenului ce urmează a fi plantat, apoi se
efectuează ultima discuire de nivelare şi încorporare a erbicidului.

35. - Pichetarea, este lucrarea prin care se marchează pe terenul unei
parcele locul pe care-l va ocupa fiecare pom din plantaţie. Pichetul este un
ţăruş, băţ ascuţit la un capăt, gros de 2 - 4 cm şi lung de 50 - 80 cm.
Înainte de pichetare se stabilesc speciile, soiurile şi portaltoii în
funcţie de care se hotărăsc distanţele de plantare între pomi pe rând şi între
rânduri. Într-o parcelă se recomandă să existe numai 2 - 3 soiuri ale unei
specii pomicole altoite pe acelaşi tip de portaltoi pentru a avea uniformitate
de creştere. Soiurile să fie interfertile, cu aceeaşi perioadă de înflorire şi cu
coacere apropiată.
Unul dintre soiuri să fie soi de bază, cu ponderea cea mai mare în
parcelă şi încă unul sau două soiuri polenizatoare cu pondere mai mică.
(Exemplu: soi de bază 4 - 6 rânduri, intercalate cu 1 - 2 rânduri, soi
polenizator). Pichetarea este o lucrare tehnică ce trebuie executată cu
profesionalism atunci când dorim să avem o plantaţie încheiată
corespunzător, în forme rectangulare. Dintre sistemele de pichetaj amintim:
- pichetajul în pătrat, când distanţele între rânduri sunt egale cu
distanţele între pomi pe rând şi terenul este plan sau cu pantă de până la 5-6
%;
- pichetajul în dreptunghi, când distanţele între rânduri sunt mai mari
decât distanţele între pomi pe rând, iar terenul este plan sau chiar cu pantă
mai mare, dacă rândurile sunt orientate paralel cu curbele de nivel;
- pichetajul în şah, se execută când dorim ca fiecare pom de pe un
rând să fie aşezat în mijlocul intervalului dintre alţi doi pomi de pe rândurile
vecine. Astfel, oricare trei pomi alăturaţi din rânduri vecine ocupă vârful
unui triunghi isoscel sau echilateral. Avantajul este că se foloseşte mai
eficient spaţiul de creştere pentru coroane şi se reduce eroziunea de suprafaţă
a solului;
- pichetajul în benzi, se practică în cazul plantaţiilor cu densitate mare
şi în plantaţiile de arbuşti fructiferi. Se formează benzi din 2 - 4 rânduri, unde
distanţa între benzi este, de exemplu de 2,5 – 3,5 m; distanţa între rândurile
din bandă este de 1 - 1,5 m; distanţa între pomi (arbuşti) pe rând este de 0,6 –
1,2 m.(Fig. 5.5.).
Fig. 5.5. Scheme de pichetaj (după Cepoiu, 2000)
37

36. 5.4. PLANTAREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
Plantarea trebuie să fie efectuată în perioada de repaus relativ şi este
de preferat plantarea de toamnă sau chiar în ”ferestrele” iernii, atunci când
solul nu este îngheţat, pentru următoarele considerente:
- rădăcinile pomilor plantaţi au timp să-şi caluseze rănile (tăieturile) şi
chiar să înceapă să crească noi rădăcini, până în primăvară stabilindu-se un
contact strâns între sol şi rădăcini;
- lucrările de plantare pot fi făcute fără grabă şi în condiţii mai bune
38
Fig. 5.6. Fasonarea dinaintea
plantării
de lucru pe teren.
Plantarea de primăvară se face de regulă atunci când terenul nu a putut
fi pregătit din toamnă, când nu s-a putut procura la timp materialul săditor,
sau când suprafaţa respectivă de teren a avut exces de umiditate. La plantarea
de primăvară, pomii pornesc mai târziu în vegetaţie şi cu creşteri anuale mai
reduse. Căpşunul este specia pomicolă ce face excepţie de la această regulă,
el putând fi plantat aproape pe tot parcursul vegetaţiei.
Gropile de plantare se fac manual cu cazmaua, sau mecanic cu
burghie speciale purtate şi acţionate de tractor. Atunci când gropile sunt
făcute manual, acestea trebuie să urmărească aliniamentul picheţilor care nu
vor fi deranjaţi de pe poziţia iniţială. Pichetul rămâne pe peretele nordic al
gropii şi după acesta vor fi aliniate rândurile de pomi. Dacă gropile sunt
săpate cu burghiul mecanic, centrul gropii va fi locul unde a fost înfipt
pichetul. Dimensiunile gropilor de plantare sunt orientative în funcţie de
specia plantată, de modul în care a fost pregătit terenul pentru plantare, de
textura solului. Astfel, în teren desfundat, gropile pentru pomi au
dimensiunile de 40/40/40 cm, iar când se plantează arbuşti fructiferi, gropile
pot fi de 30/30/30 cm.
În teren nedesfundat, pe terase, gropile trebuie să fie ceva mai largi:
70/70/60 cm la pomi şi 50/50/40 cm, la arbuşti fructiferi. Săpatul gropilor,
precum şi plantarea unui pom, este bine să respecte unele reguli care fac
diferenţa între o livadă corect plantată şi o livadă plantată la voia
întâmplării.(Fig. 5.6.).

37. Primul strat de sol de la suprafaţa gropii, mai fertil (primul rând de
cazma) se aşează separat pe o latură a gropii, iar restul de pământ scos din
groapă până la finalizarea ei se aşează pe o altă latură a gropii.
Tehnica de plantare. Înainte de plantare, pomii sau arbuştii fructiferi
se fasonează (se taie rădăcinile la 10-15 cm lungime la pomi şi la 5-10 cm
lungime la arbuşti) şi apoi se mocirlesc într-o compoziţie de pământ şi balegă
nefermentată de vită în proporţii egale, peste care se adaugă apă şi se mestecă
până când devine o pastă vâscoasă ce se lipeşte de rădăcini. (Fig. 5.7.).
Fig. 5.7. Plantarea pomilor
pe pante
După fasonare şi mocirlire, pomul se aşează în mijlocul gropii, cu locul de
altoire la nivelul solului. Apoi se pune peste rădăcini solul din stratul de la
suprafaţă, mai fertil, până când se acoperă rădăcinile, după care se tasează (se
calcă) bine cu piciorul ca pământul să intre bine printre ele. (Fig. 5.8.).
39
Sol din prima jumătate
a gropii
Sol călcat din prima jumătate
a gropii
Punctul de altoire
Tăiere de reducere a
Tăiere de reducere a
Sol din a doua jumătate
a gropii
Rest de sol
necălcat
tulpinii
tulpinii
Sol călcat în amestec cu gunoi
(NPK)
Sol necălcat din a doua jumătate
a gropii
Fig. 5.8. Tehnica de plantare a unui pom altoit

38. Lucrarea următoare este fertilizarea la groapă care de regulă se face
cu 100 – 120 g de îngrăşăminte complexe (NPK) la fiecare pom, plus 8 - 10
kg de gunoi de grajd, peste care se aşează restul de pământ rezultat din groapă
şi se tasează din nou cu piciorul în aşa fel încât la o încercare de a smulge cu
mâna pomul plantat acesta să opună o oarecare rezistenţă.
La sfârşit se aşează pe toată suprafaţa gropii restul de pământ ca un
muşuroi de 8 - 10 cm, care în timp se va tasa natural. Când plantarea se face
primăvara este bine să udăm pomii imediat după plantare.
La plantarea suprafeţelor mari de livadă se folosesc sârme lungi de 30
- 50 m, care se întind pe aliniamentul rândurilor de pomi şi care sunt marcate
cu vopsea sau cu noduri fixe la distanţa corespunzătoare cu distanţa dintre
pomi pe rând.
La încheierea plantării unei parcele, pomii trebuie să fie perfect
aliniaţi pe trei direcţii de vizare: pe rând, perpendicular pe direcţia rândurilor
şi în diagonală.
Proiectarea viitoarelor coroane ale pomilor începe acum, după
plantare, prin tăierea tulpinilor (vergilor) la aproximativ 80 – 100 cm de la
sol, la sâmburoase şi la circa 60 - 80 cm de la sol, la sămânţoase.
Dacă sunt lăstari laterali anticipaţi crescuţi pe tulpină până la această
înălţime, aceştia nu se taie. La arbuştii fructiferi, după plantare se recomandă
tăierea părţii aeriene la câţiva (2 - 4) muguri din care se va forma viitoarea
tufă.
CAPITOLUL VI
40

39. TĂIERILE DE FORMARE ŞI ÎNTREŢINERE A COROANEI
POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
6.1. NOŢIUNI GENERALE
Aşa numitele “tăieri” aplicate speciilor pomicole reprezintă ansamblul
de lucrări efectuate direct asupra plantelor în vederea controlului creşterii şi
fructificării acestora.
Tăierile sunt absolut necesare deoarece fără acestea pomul ar intra pe
rod mai târziu, ar creşte haotic, ar rodi mai puţin şi ar avea fructe de calitate
inferioară. În funcţie de forma de coroană pe care dorim să o aplicăm, încă
din primul an după plantare se fac tăieri specifice, însoţite de palisări, pliviri,
sau ciupiri ale vârfurilor unor lăstari.
Dacă avem o plantaţie care se pretează la susţinere pe spalier sau
tutori individuali, acest sistem de susţinere trebuie instalat imediat după
plantare. Tăierile de formare şi rodire sunt lucrări de o complexitate tehnică
deosebită care necesită o gândire în perspectivă asupra evoluţiei în timp a
ramurilor pomilor şi aceste tăieri au câteva principii de bază de care trebuie să
ţinem cont indiferent de specia pomicolă (Isac, 2001).
- să favorizeze creşterea şi definitivarea formei de coroană dorite cât
41
mai repede
- să grăbească (să nu întârzie) intrarea pe rod
- să reducă pe cât posibil procentul de ramuri tăiate din totalul de
ramuri al coroanei
- să structureze o coroană simplă, echilibrată cu sistemul radicular şi cât
mai apropiată de forma naturală a speciei sau soiului respectiv
- să păstreze un echilibru anual între creştere şi fructificare
- să favorizeze calitatea fructelor prin normarea rodului, aerisire a
coroanei şi captare a luminii solare fotosintetizante.
După perioada în care se efectuează sunt tăieri în uscat, de detaliu şi
în volum mai mare aplicate iarna, în repausul vegetativ şi tăieri în verde, de
rectificare (suplinire), în volum mai mic, aplicate în perioada de vegetaţie. În
ultimii ani se acordă o atenţie sporită tăierilor în verde, care aplicate mai
riguros pot reduce cu mult intervenţiile în uscat când vremea este
nefavorabilă şi ziua de lucru mai scurtă.
După obiectivele urmărite se deosebesc două feluri de tăieri:
- tăieri de proiectare şi formare a coroanei (tufei), care se aplică în
primii ani de la plantare până la intrarea pe rod şi care au ca obiectiv principal
formarea tipului de coroană ales şi favorizarea formării ramurilor de rod.
- tăieri de întreţinere şi fructificare, care încep la intrarea pe rod şi
continuă până la defrişarea livezii şi au ca obiectiv păstrarea formei de
coroană proiectate, menţinerea unui echilibru între creştere şi fructificare,

40. evitarea îndesirii coroanei, normarea încărcăturii de muguri de rod,
reîntinerirea eşalonată a unor porţiuni din coroană.
După gradul de intervenţie a omului în formarea şi întreţinerea
coroanelor există:
- coroane naturale (ex. la nuc, castan comestibil, alun), unde nu se
intervine cu tăieri decât dacă este cazul, la unii pomi în primii 1 2 ani de la
plantare.
- coroane seminaturale (ex. la cireş, vişin, afin, coacăz, agriş), unde
omul intervine cu tăieri reduse care păstrează specificul natural de creştere.
- coroane artificiale, unde habitusul, forma naturală a coroanei, poate fi
profund modificată prin tăieri, căpătând astfel diferite forme.
Aceste coroane sunt aplicate frecvent în livezi de mare densitate, iar
speciile care se pretează la astfel de forme de coroană sunt în primul rând
mărul şi părul, apoi piersicul, prunul, caisul.
6.2. NORME ŞI OPERAŢII TEHNICE
Cunoaşterea modului de execuţie a tăierilor şi a efectelor acestora
reprezintă o condiţie esenţială pentru o tăiere eficientă. În funcţie de modul de
creştere şi fructificare tăierile se diferenţiază pe specii şi uneori chiar pe
soiuri.(Şuta, 1977).
Tăierea ramurilor anuale, constă în tăierea integrală, exact de la bază,
fără a lăsa cioturi, atunci când sunt dese şi trebuie rărite, când împiedică
formarea tipului de coroană stabilit, sau când cresc în afara limitei de înălţime
proiectată a coroanei. Aceste ramuri vor deveni ramuri de rod şi uneori cresc
pe ele şi alte ramuri laterale mai mici, anticipate (la piersic, cais, migdal).
Scurtarea ramurilor anuale, este în general ne recomandată în special
la speciile seminţoase deoarece aceste ramuri se garnisesc cu muguri de rod şi
scurtându-le favorizăm creşterile vegetative din porţiunea de ramură rămasă,
îndesind astfel coroana.
Scurtarea acestor ramuri este indicată numai când considerăm necesar
pentru formarea coroanei, sau la speciile sâmburoase pentru normarea rodului
prea abundent. Scurtarea se face la 2-3 mm deasupra unui mugure sau
deasupra unui lăstar lateral anticipat.
Suprimarea (plivirea) lăstarilor, se execută după aceleaşi reguli ca şi
tăierea ramurilor anuale şi are aceleaşi efecte cu deosebirea că se face în
verde (în timpul vegetaţiei).
Ciupirea lăstarilor, constă în ruperea (tăierea) vârfurilor de creştere.
Dacă ciupirea se face în faza de creştere intensă se opreşte temporar creşterea
lăstarului respectiv, favorizând creşterea lăstarilor vecini, iar dacă ciupirea se
face către sfârşitul fazei de creştere intensă se stimulează formarea de noi
lăstari laterali anticipaţi pe lăstarul ciupit.
42

41. Înclinarea sau arcuirea ramurilor anuale şi lăstarilor, însoţită de
palisare (legare) pe poziţia dorită măreşte unghiul dintre direcţia de creştere şi
verticala locului, stimulând diferenţierea mugurilor de rod pe acea ramură,
încetinirea creşterii şi formarea tipului dorit de coroană. Ridicarea (dresarea)
ramurilor este inversă înclinării, micşorând unghiul cu verticala locului, se
stimulează creşterea.
Frângerea parţială sau torsionarea ramurilor anuale sau a lăstarilor
se face în acelaşi scop ca şi arcuirea şi se aplică atunci când nu se poate palisa
Crestarea şi inelarea, ramurilor anuale întrerup temporar vasele
conducătoare de sevă mărind sau micşorând afluxul de hrană.
Crestarea este de fapt secţionarea scoarţei (cojii) pe o lăţime de 2-3
mm deasupra unei ramuri (mugure) cu scopul de a stimula creşterea acesteia,
sau sub ramură (mugure) pentru a frâna creşterea sau pornirea în vegetaţie.
Inelarea constă în decuparea de jur împrejur a unui inel de scoarţă lat de 3-5
mm ; organele de sub inelarea făcută primăvara cresc mai intens.
Tăierea ramurilor de semischelet, constituie veriga principală a
lucrărilor de tăiere. Semischeletul se formează din evoluţia ramurilor anuale
care se îngroaşă şi se garnisesc cu formaţiuni fructifere şi cu alte creşteri
laterale ramificându-se.
Ramurile de semischelet se taie deasupra unor ramificaţii laterale
atunci când sunt prea lungi sau supra încărcate cu rod. În general
semischeletul de peste 4-5 ani devine slab productiv şi trebuie reântinerit prin
tăieri integrale sau parţiale.
Ramurilor de semischelet li se pot aplica aceleaşi operaţii ca şi
ramurilor anuale (arcuire, torsionare, crestare, inelare, înclinare) în aceleaşi
scopuri, dar este de dorit să evităm pe cât posibil aceste intervenţii care
necesită timp şi manoperă.
Dacă pomul este prea încărcat, ramificat, provocând îndesirea
coroanei, aceasta se răreşte prin tăieri astfel încât distanţele dintre două
ramuri de semischelet vecine să fie de 25-35 cm.
Tăierea ramurilor purtătoare de rod, poate fi parţială sau chiar totală
43
în următoarele cazuri:
- când au o încărcătură prea mare de rod şi considerăm că nu poate
hrăni bine fructele, le scurtăm eliminând astfel o parte din rod
- când sunt debile se scurtează pentru stimularea creşterii sau se
suprimă pentru a stimula alte creşteri vecine
- când sunt prea dese stânjenind pătrunderea luminii în coroană
eliminăm o parte din ele
Cele mai multe formaţiuni fructifere se află pe ramurile de schelet şi
de semischelet de 3-4 ani; lemnul de 5-6 ani îmbătrâneşte, produce fructe mai
puţine şi mai mici. Distanţele optime între ramurile de rod sunt de 15-25 cm.

42. Tăierea ramurilor lacome. Acestea apar pe pomi când au fost făcute
anterior tăieri masive în coroană, din cioturi, din porţiuni de ramuri arcuite
excesiv, sau când au fost rupte accidental ramuri groase de schelet, pomul
tinzând să-şi refacă volumul coroanei.
În general ramurile lacome sunt ne dorite pe pom, deoarece au creşteri
mari care consumă inutil energia pomului, strică forma coroanei şi sporesc
înălţimea acesteia. Atunci când aceste ramuri apar pe pom este bine să le
înlăturăm integral de la punctul de creştere. Sunt şi cazuri când aceste ramuri
nu se taie, sau se scurtează numai pentru refacerea unor porţiuni din coroană.
Tăierea şarpantelor, a lemnului vechi, este necesară când s-au alungit
exagerat, degarnisindu-se sau depăşind înălţimea dorită a pomului şi când s-au
produs diferite accidente care au afectat ramura respectivă (ger, rupere sub
greutatea rodului, uscare parţială).
Se evită tăierea ramurilor mai groase de 7-10 cm la seminţoase, sau 5-
7 cm la sâmburoase, iar dacă totuşi au fost necesare astfel de tăieri, suprafaţa
tăiată se unge cu mastic (amestec special folosit la altoiri), sau cu vopsea în
ulei. Aceste tăieri afectează vizibil întregul pom stimulând alte creşteri ce
trebuie dirijate pentru a nu se crea dezechilibre în coroană.
Tăierea şarpantelor este aplicată mai frecvent în vederea regenerării
pomilor aflaţi în declin, în ultimii ani de viaţă înainte de defrişare.
Operaţiile de tăiere pentru formarea şi întreţinerea coroanei pomilor şi
arbuştilor fructiferi este bine să se execute de persoane cu pregătire
profesională în domeniu, dotate cu foarfeci şi fierăstraie bine ascuţite pentru a
nu provoca zdrobirea lemnului la locul tăieturilor, decojirea unor porţiuni de
ramuri, sau rămânerea pe pom a unor cioturi.
Tăierea mecanizată, este aplicată cu precădere în livezile cu pomi
conduşi în garduri fructifere şi se foloseşte mai mult în Anglia, SUA, Israel.
Maşinile de tăiere sunt dotate cu bară cositoare şi bară cu discuri rotative.
Tăierea ramurilor se execută în plan orizontal pentru delimitarea
înălţimii şi în plan vertical pentru delimitarea lăţimii rândului (gardului)
fructifer. Tăierea mecanizată este o tăiere de suprafaţă care trebuie completată
cu o tăiere manuală în profunzime pentru eliminarea ramurilor degarnisite,
zdrobite sau uscate.
Ramurile rezultate la tăierea manuală sau mecanică şi rămase pe sol se
pot toca (zdrobi) cu o tocătoare mecanică specială purtată de tractor.
Materialul vegetal rezultat din tocare se împrăştie pe suprafaţa solului din
livadă constituind un plus de materie organică.
6.3. FORME DE COROANĂ FOLOSITE ÎN CULTURA POMILOR
44

43. 6.3.1. Consideraţii generale
Din dorinţa de a produce cât mai multe fructe şi de bună calitate, omul
a creat o multitudine de forme de coroană care să capteze cât mai multă
lumină, să producă fructe mai rapid, să se poată îngriji şi recolta mai uşor.
Alegerea unui tip de coroană se face în funcţie de vigoarea pomilor, de
distanţele de plantare, de sol, de specificul natural de creştere şi fructificare al
speciei şi soiului respectiv, de tipul de livadă pe care dorim să o înfiinţăm
(clasică, intensivă, superintensivă). Coroanele pomilor se diferenţiază între
ele prin volum, înălţime şi contur, prin numărul, vigoarea şi orientarea
spaţială a elementelor permanente (ramurile de schelet) şi nepermanente
(ramurile de semischelet), cât şi prin modul de tăiere de formare şi de rodire.
Structura coroanelor se recomandă să fie preponderent alcătuită din ramuri
tinere purtătoare de cât mai multe formaţiuni fructifere.(Cotorobai, 1977).
6.3.2. Coroana piramidală, aşa cum sugerează şi numele, are în ansamblu
forma unei piramide cu diferite variante constructive, care în general nu
necesită sistem de susţinere şi formare a pomilor. Pomii maturi conduşi în
formă de piramidă au de regulă o proiecţie a coroanei pe sol de 2 - 4 m în
diametru şi o înălţime cuprinsă între aceleaşi limite (excepţie făcând nucul,
castanul comestibil şi uneori cireşul).
b)- Piramida neetajată (americană), prezintă un ax principal pe care sunt
inserate în spirală 5 - 7 şarpante, cu punctele lor de inserţie distanţate la 20 -
40 cm (fig. 6.2.).
Fig. 6.2. Piramidă neetajată
45
(după Ghena, 2003)

44. a)- Piramida etajată (franceză), cu un trunchi de 60 - 80 cm prelungit cu ax
central vertical pe care se inserează câte 3 - 5 ramuri laterale pornite din
muguri consecutivi, înclinate la aproximativ 45° faţă de ax, ramuri care
formează etaje distanţate între ele la 40 - 50 cm., fig. 6.1. Numărul de etaje şi
înălţimea pomilor variază în funcţie de vigoarea speciei sau soiului respectiv,
de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive.
Fig. 6.1. Schema piramidei etajate
(după Negrilă, 1977)
Pe fiecare şarpantă se află câte 3 - 4 subşarpante, dispuse bilateral
altern exterior. Înălţimea trunchiului este de 60 - 80 cm.
c)- Piramida mixtă, este o combinaţie între piramida etajată şi cea ne
etajată. Se compune dintr-un ax pe care se află un etaj format din 3 - 4 ramuri
la înălţimea de 70 - 80 cm de la sol, etaj urmat de alte ramuri principale
distanţate pe ax la 20 - 40 cm şi dispuse în spirală. Deasupra acestor ramuri
axul se întrerupe limitându-i înălţimea, (fig. 6.3.). Forma de coroană
piramidală este mai puţin folosită în prezent datorită unor deficienţe de
captare a luminii solare în anumite zone din coroană.
46

45. Fig. 6. 3. Piramidă mixtă
(după Ghena, 2003)
6.3.3. Coroana în formă de vas, imită forma unei cupe, a unui pahar,
cu pomi la care axul central se suprimă, creşterea în înălţime a pomului se
reduce prin distribuirea creşterii pe mai multe şarpante laterale, iar lumina
poate pătrunde mai uşor în volumul coroanei. Nu necesită instalaţie de
susţinere a pomilor în livadă. Pomii maturi conduşi în formă de vas au o
proiecţie a coroanei pe sol de aproximativ 3 - 5 m (mai mult la nuc) şi o
înălţime de 2 - 4 m (de asemenea mai mult la nuc). Şi această formă de
coroană are mai multe variante constructive:
a)- Vasul clasic, (fig. 6.4.), are 3 - 4 ramuri principale formate din muguri
succesivi la înălţimea de 30 - 50 cm de la sol, dirijate la un unghi de 45 - 50°
cu verticala Aceste ramuri sunt ramificate de mai multe ori prin bifurcare
repetată. Dezavantajul vasului clasic este predispoziţia la dezbinare a
şarpantelor la locul de inserţie cu trunchiul.
47

46. Fig. 6.4. Schema vasului clasic
(după Negrilă, 1977)
b)- Vasul ameliorat, diferă de cel clasic prin faptul că cele 3 - 4
ramuri principale de la baza coroanei nu pornesc din muguri succesivi, ci au o
distanţă de 10 - 15 cm între ele, iar ramificarea lor este bilateral alternă, (fig.
6.5.). Astfel pericolul de dezbinare a acestora este cu mult mai redus şi în
plus, datorită unei aerisiri superioare în volumul coroanei, ramurile sunt mai
bine garnisite cu formaţiuni fructifere. Trunchiul pomilor are o înălţime de 30
cm până la 80 cm în funcţie de specia pomicolă.
Fig. 6.5. Vasul ameliorat
(după Ghena, 2003)
48

47. )- Vasul aplatizat, este o combinaţie între vas şi palmetă. Scheletul de
bază îl constituie 3 sau 4 şarpante aplatizate la 50 - 60° faţă de verticală,
dispuse opus la 15 - 20 cm una de alta pe un ax de 60 - 80 cm, în funcţie de
vigoarea pomului. (fig. 6.6.). Aplatizarea şi direcţionarea şarpantelor se face
pe direcţia rândurilor de pomi crescând astfel captarea luminii şi densitatea
pomilor la unitatea de suprafaţă.
Formele de coroană tip vas se aplică în mare proporţie la speciile
Fig. 6.6. Vas aplatizat
(după Cepoiu, 2000)
49
pomicole sâmburoase.
6.3.4. Coroana în formă de palmetă, are în ansamblu aspectul
palmei omului cu degetele depărtate unele de altele. Inspirată din pomicultura
italiană, a fost forma de coroană cea mai des folosită în România, la măr şi la
păr. Deşi în ultimii ani este contestată de pomicultori, este în continuare
recomandată pentru speciile şi soiurile cu formaţiuni fructifere mai lungi,
formând în plantaţiile pomicole aşa numitele garduri fructifere, în care un
pom are proiecţia coroanei pe sol de aproximativ 2,5 - 3 m de-a lungul
rândului, o lăţime de 1,2 - 1,4 m şi înălţime de 2 - 2,5 m. În decursul timpului
s-au creat diferite variante de palmetă dintre care redăm:
a)- Palmeta etajată cu braţe oblice, este o coroană aplatizată, cu un trunchi
de 40 - 50 cm şi un ax vertical pe care se formează 3 - 4 etaje distanţate la 40
- 50 cm, alcătuite din câte două ramuri opuse dirijate pe direcţia rândurilor de
pomi. Înclinarea ramurilor este de 45 - 55° faţă de verticală, (fig. 6.7.) se
poate aplica la livezi de măr, păr, piersic, cais, vişin, prun.

48. Fig. 6.7. Palmetă etajată cu braţe oblice
(după Ghena, 2003)
b)- Palmeta neetajată cu braţe oblice este o coroană cu un trunchi
de 30 - 40cm, prelungit cu un ax pe care şarpantele sunt dispuse altern (nu în
etaje), la 20 - 30 cm una de alta, înclinate la 50 - 60° ,(fig. 6.8.). Se pretează
la pomi din diferite specii, la soiuri de vigoare mai mică şi cu o capacitate
redusă de ramificare. Atât palmeta etajată cât şi cea neetajată necesită
instalaţie cu spalier pentru formare şi susţinere a coroanei pomilor.
Fig. 6.8. Palmeta neetajată cu braţe oblice
(după Cepoiu, 2000)
50